REPORTAJ Istoricul Marius Oprea: 11 morți la Caransebeș, în urma „tratamentor neomenoase”

Redactor:
Marius Oprea
Vestea achitării celor doi ofițeri de securitate care l-au ucis în arest pe inginerul Gheorghe Ursu m-a găsit la Caransebeș.

Aici ne-am apropiat de finalizarea cercetărilor arehologice pe un teren situat în spatele unei clădiri care a adăpostit din ianuarie 1949 și pînă în 1953 un Comandamentui Unic înființat de Securitate, pentru a lupta împotriva partizanilor din zona montană a Banatului.

Această luptă a fost una fără prizonieri – partizanii capturați au fost executați sumar, la finalul unor anchete și torturi greu de imaginat, fiind expuși apoi în locuri publice, în mijlocul comunelor de baștină, sau chiar și în fața cinematografului din orașul Caransebeș, devenit în toată această perioadă un oraș militarizat, sub ocupația trupelor Securității și ale Miliției. Mă aflam acolo alături de colegii mei din echipa condusă de Gheorghe Petrov (Paul Scrobotă – Muzeul Aiud, Horațiu Groza – Muzeul Turda, Gabriel Rustoiu – director al Muzeului Național al Unirii din Alba Iulia) și de cei veniți în ajutor de la Muzeul din Caransebeș (directorul Dacian Rancu, arheologii Dimirie Negrei și Iulian Leonti) și am încetat deodată lucrul, copleșiți cumva de un sentiment de zădărnicie. Peste groapa lungă săpată de noi a început să plouă dintr-o dată cu frunze de arțar, dintr-un vînt stîrnit din senin. Cum adică, morții pe care îi vedeam sub ochii noștri, dovezile crimelor Securității erau, de fapt, rezultatul unor „tratamente neomenoase”?

Descoperisem pe o suprafață săpată de puțin peste 20 de metri pătrați 11 schelete ale unor oameni uciși de anchetatorii de la Securitate, care au fost detașați la Caransebeș la începutul anilor ”50 din întreaga țară, pe mîna cărora au intrat atît partizanii capturați, dar și cei aproximativ 800 – 1000 de țărani, arestați în zona montană a Banatului, fie pentru că i-au ajutat pe aceștia, fie că se presupunea că ar fi știut locurile în care ei se ascund.

Numărul celor uciși în birourile de anchetă și în subsolurile Comandamentului Unic din Caransebeș, unde se aflau celule ale căror zăbrele se mai observă și astăzi este însă mult mai mai mare decît cei 11, pe care i-am găsit în numai trei zile de investigații. Nu a fost numai vorba de crime „Pacificarea” Banatului a luat în 1951 inclusiv forma deportării în Bărăgan, sub coordonarea aceluiași Comandament, în noaptea de Rusalii, a unui număr de 12791 de familii, cu 40320 de persoane din 258 de localități, copii și bătrîni, bărați și femei deopotrivă. Acțiunile armate ale trupelor de Securitate au continuat pînă în 1953, cînd activitatea Comandamentului Unic a lua sfîrșit, odată cu uciderea ultimilor partizani bănățeni. Șirul crimelor comunismului a continuat însă și în deceniile următoare, dacă e să ne gîndim numai la cei masacrați în încercarea de trecere a frontierei în Iugoslavia – și poate că aici este motivul istoric adevărat al exploziei anticomuniste din decembrie 1989 care a izucnit tocmai în capitala Banatului, Timișoara.

Să mă întorc însă la săpăturile noastre. Dintre cei 11 morți, 6 se află aruncați în două gropi comune. Este exclus ca osemintele să fi aparținut vreunui cimitir. Pozițiile în care au fost aruncați în gropi (fără nicio grijă, fără îmbrăcăminte, unii peste alții), lipsa orientării cadavrelor, de la est la vest – după rînduiala creștină, indică faptul că acești 11 morți (și mulți alții, cît vom mai putea săpa, în terenurile neocupate de construcții) sînt rezultatul „activității” Comandamentului Unic al Securității. Cu toții am ajuns la concluzia preliminară că e vorba de rămășițele celor dispăruți, fiind uciși în anchetă, după ce au fost arestați și aduși la Caransebeș, pe ultimul lor drum.

Am predat la dosarul deschis la Parchetul Militar Timiș de către colonelul-magistrat Radu Ilina, numelor tututuror ofițerilor din structura de comandă a acestui Comandament Unic, cît și a unui număr de 19 ofițeri și subofițeri care s-au remarcat în acțiunile represive din Banat, în anii 1949-1953, inclusiv în anchetarea și torturarea celor arestați. Este puțin probabil ca vreunul dintre aceștia să se mai afle în viață. Și chiar dacă ar mai trăi, încadrarea juridică de către Curtea de Apel București a ofițerilor de securitate care l-au ucis pe inginerul Gheorghe Ursu, ne-a arătat că niciunul dintre aceștia nu ar fi pedepsit pentru crimele sale, ci ar fi achitat. Așa cum a făcut-o judecătoarea Mihaela Niță de la Curtea de Apel București, în cazul anchetatorilor care l-au ucis pe inginerul Gheorghe Ursu, care a socotit drept „tratamentele neomenoase” torturarea pînă la moarte a acestuia.

Tortură de care au avut parte și victimele aruncate în gropile comune de la Caransebeș, care este redusă prin această proaspătă sentință de la Curtea de Apel București, la „tratamente neomenoase” și care s-a prescris. Morții de la Caransebeș, ca și inginerul Gheroghe Ursu, au murit în „anchetele” Securității. Ceea ce diferă este numai numele anchetatorilor, care ar fi achitați dacă ar ajunge în boxa acuzaților, pentru că fapta lor s-a prescris. Dar ceea ce nu se va precrie vreodată pentru mine și colegii mei, alături de care am umblat cu mîinile printre oasele celor 11 morți găsiți la Caransebeș, care au fost uciși de Securitate în același mod ca și Gheorghe Usu este crima împotriva umanității victimelor, săvîrșită la Curtea de Apel București de judecătoarea Mihaela Niță.

Inchide