Obiceiuri de Paște: Încondeierea ouălor, primenirea casei și înnoirea hainelor

Pentru români, pregătirea Paștelui înseamnă mai întâi curățenia și bucatele care se fac în casă. De „curățenia de Paște” orice gospodină trebuie să se achite în timp util și să aibă casa lună pentru primirea musafirilor pe parcursul a trei zile de sărbătoare.

Preparatele de Paști care în general nu lipsesc de pe masă sunt ouăle roșii, drobul de miel, pasca și cozonacul. Ouăle se vopsesc în Joia Mare, considerându-se un păcat mare orice lucru făcut în casă vineri, când la Biserică are loc Prohodul.

La țară, românii aleg ouă proaspete de găină și rață prin scufundarea lor în apă (ouăle proaspete cad la fund, cele vechi se ridică la suprafață) și pregătesc uneltele de ornamentat. Cele mai vechi „condeie” au fost lumânarea – cu al cărui capăt încins la foc se desenau pe ou anumite semne – și pana de gâscă. Oamenii topesc ceara de albine în care se adaugă puțin cărbune pisat, încondeiază ouăle cu motivele dorite și le pun apoi în vopsea pentru colorarea fondului. Local, se folosesc metode noi de decorare, mai mult sau mai puțin legate de încondeierea cu ceară: ouă pictate, decorate în relief, încondeiate cu frunze de plante, împodobite cu mărgele.

SCANDALOS Andrei Caramitru s-a speriat că se întorc în România „cocalarii, interlopii, clanurile, dacii liberi”, după votul din Germania: „Îi apucă pandaliile și violența pe aici vai de capul nostru”

00:14

EXTERNE Războiul dintre merdenea și croissant a ajuns în presa franceză. Publicația Le Monde a scris despre revolta românilor

23:22

În comunitățile tradiționale, ciocnitul ouălor se face după reguli care diferă de la o zonă la alta, dar, oricum, respectarea lor este obligatorie: cine are prima lovitură (de obicei, bărbatul mai în vârstă), ce părți ale ouălor să fie lovite, ciocnitul să fie „pe luate”, „pe schimbate”, „pe văzute” sau „pe nevăzute”. Ciocnesc mai întâi soții între ei, apoi copiii cu părinții, după care părinții cu celelalte rude, cu prietenii și vecinii invitați la masă.

Și în Bulgaria, ca și în România, se obișnuiește ca ciocnitul ouălor să se transforme într-o competiție între meseni, cel mai rezistent ou fiind numit „borak” (în bulgară, „luptător” n.r.).

În unele zone, cojile ouălor sunt aruncate pe pământ pentru fertilizarea holdelor, viilor și livezilor, se păstrează pentru vrăji sau descântece sau se pun în hrana animalelor.

După slujba de Înviere de la miezul nopții, are loc de loc prima masă de Paște în familie.

În prima zi de Paști, exista obiceiul ca toată familia să se spele într-un lighean în care au fost puse ouă roșii și bani de argint sau de aur, crezându-se că toți vor fi astfel sănătoși și prosperi.

La catolici, există o serie de obiceiuri specifice, care se regăsesc în Transilvania. Cel mai spectaculos și mai bine cunoscut este Stropitul, practicat de popoarele cu origine germanică în amintirea zeiței fertilității și a primăverii. Această zeiță se numea „Ostera”, de unde provine și denumirea Paștelui – „Ostern”.

Băieții și bărbații stropesc fetele și femeile, în a doua zi a Paștelui, potrivit unui obicei străvechi originar din Germania. Scopul este ca acestea să rămână frumoase pe tot parcursul anului. Grupuri de săteni colindă prin sat până seara târziu, pentru ca nicio fată să nu rămână nestropită. La origine, pentru stropit se foloseau găleți cu apă de izvor, simbolul purificării încă din precreștinism, acestea fiind înlocuite în prezent cu sticluțe de parfum. În satele populate de nemți există obiceiul împodobirii fântânilor cu ouă colorate de Paște.

În Ardeal, tinerii maghiari obișnuiesc să împodobească, de sâmbătă noaptea, cu crengi de brad porțile caselor unde locuiesc fete nemăritate. Fetele care au pândit toată noaptea la ferestre știu pe cine să răsplătească, astfel că flăcăii primesc în ziua de Paște bucate sau bani.

În Cehia și Slovacia, stropitul femeilor poate fi înlocuit cu aplicarea unor lovituri ușoare, cu un bici special, împletit din opt, 12 sau chiar 24 de ramuri de salcie și decorat cu panglici colorate. Se crede, și în acest caz, că femeile „curtate” astfel vor rămâne frumoase și sănătoase, iar cele care au fost neglijate se pot simți jignite.

Obiceiurile de Paște nu diferă mult de la o zonă a lumii la alta, ci țin în special de specificul gastronomic. Peste tot se prepară mâncăruri tradiționale, cum ar fi pasca la ruși și români, Osterstollen în Germania, Baba Wielancona la polonezi. Cel mai des, aceste mâncăruri sunt binecuvântate la biserică, alături de ouă și carne.

În creștinismul timpuriu, cei care se botezau în timpul slujbei de Paști erau îmbrăcați în alb. Ei purtau aceste veșminte întreaga săptămână, ca pe un simbol al noii lor vieți. Cei deja botezați nu purtau haine albe, ci numai noi, pentru a arăta că împărtășesc noua viață a lui Hristos. În acest fel, obiceiul de a purta haine noi a devenit o tradiție de Paști.

Iepurașul de Paște este un simbol păgân, emblemă a fertilității, asociat de creștini cu aparițiile lui Iisus după Înviere. Prima menționare a iepurașului ca simbol pascal apare în Germania, pe la 1590. În unele regiuni din această țară se credea că iepurașul aduce ouăle roșii în Joia Mare și pe cele colorate altfel în noaptea dinaintea Paștelui.

Printre alte simboluri ale Paștelui se mai numără liliacul, expresie a purității, și fluturele, a cărui ieșire din crisalidă în altă formă amintește de Învierea lui Iisus Hristos.

Și pentru că românilor Paștele li s-a părut foarte important, au mai imaginat și alte „feluri” de Paști. Peste o săptămână după duminica Paștilor, în prima zi de luni o parte din creștinii ortodocși obișnuiesc să sărbătorească Paștele Blajinilor. Această sărbătoare mai este numită și Prohoadele, Paștele Morților sau Lunea Morților, fiind dedicată dedicată spiritelor moșilor și strămoșilor.

Și tot așa a fost „inventat” Paștele Cailor, sărbătoare cu dată mobilă (ziua de joi din a șasea săptămână care urmează după Paște), când se crede că, pentru un ceas, o singură dată pe an, se satură caii de păscut iarbă. Importanța sărbătorii s-a diminuat treptat, căpătând un înțeles peiorativ: a nu înapoia ceea ce ai împrumutat, a amâna până la „Sfântul așteaptă”, a nu te ține de cuvânt. În legende și în unele colinde, sensul nou al sărbătorii este pus pe seama blestemului aruncat asupra cailor, animale nerumegătoare, în permanență nesătule, de către Maica Domnului, care a fost incomodată de tropotul, nechezatul, mâncatul și ronțăitul nutrețului în timpul nașterii lui Iisus, în ieslea din grajdul lui Crăciun. Cu variante și credințe locale, sărbătoarea a fost atestată pretutindeni în România.