Obiceiurile de igienă personală s-au schimbat complet în ultimele sute de ani. Cum se îngrijeau strămoșii noștri

Oamenii nu ezită să-i judece pe ceilalți după igiena dinților. În urmă cu sute de ani, chiar și cei mai bogați strămoși aveau dinții stricați. Pentru a-și reîmprospăta respirația, cei din Renaștere (1300 – 1700) mestecau ierburi și își clăteau gura cu apă după fiecare masă sau își ștergeau dinții cu o cârpă. În momentul în care îi supăra un dinte, apelau la serviciile bărbierului de la colț, care îi scăpa de durere cu ajutorul instrumentelor tocite din dotare, scrie medicaldaily.com.

În anul 1700, inventatorii au început să lucreze primele danturi, cu dinți din aur sau porțelan. A apărut astfel și scaunul dentistului. Pierre Fauchard, care a murit în 1761, a fost denumit „părintele stomatologiei moderne”, fiind printre primii dentiști care puneau plombe și îmbrăcau dinții pacienților. El promova însă folosirea urinei proprii pentru prevenirea cariilor, deoarece lichidul conținea amoniac.

COMUNICAT Educație, locuință sau primul business? Cum pot părinții să pregătească financiar viitorul copiilor

16:49

NEWS ALERT Alertă în Germania. O stație electrică din apropiere de Berlin, atacată cu dispozitive explozive. Ce arată primele rapoarte ale anchetatorilor

16:48

Obiceiurile legate de urinare și defecare s-au îmbunătățit semnificativ de-a lungul anilor. Primii care au resimțit nevoia modernizării toaletelor au fost chinezii, în Evul Mediu. În aceeași perioadă, persoanele înstărite„au învățat” să folosească lână, dantelă sau cânepă în locul a ceea ce azi este hârtia igienică, în timp ce săracii foloseau mâinile, apă, cârpe, frunze, iarbă, fân, nisip, zăpadă, scoici etc – orice aveau la îndemână în acele vremuri extraordinar de austere.

Cât despre locurile în care oamenii își făceau nevoile, situația era diferită de la caz la caz. Săracii nu aveau toalete și preferau locurile izolate, unde puteau îngropa excrementele. Uneori, țăranii defecau direct în râuri. Pentru fețele regale, toaleta era sinonimă cu o bucată de lemn, în care era decupată o gaură, iar excrementele ajungeau direct într-o groapă. Alți cetățeni urinau în niște oale așezate lângă pat. Menstruația implica utilizarea de cârpe, spălate pe cât posibil, iar femeile sărace foloseau cam tot ce aveau la îndemână în acel moment.

În Evul Mediu, cu precădere în Europa, îmbăierea era văzută drept o cale păgână prin care diavolul poate intra în corpul „păcătosului”. Dincolo de acest lucru, unii oameni credeau că spălatul poate dăuna grav sănătății. În timpul Ciumei Negre, igiena personală a devenit tot mai populară și oamenii își spălau mâinile cu apă caldă, vin cald sau chiar oțet. Îmbăierea reprezenta un moft scump, care necesita încălzirea apei cu lemne. În general, bărbații făceau primii baie, urmați de femei, copii și bătrâni. Evident că fețele regale se spălau mai des decât alți oameni, folosind uleiuri și arome aduse din toate colțurile lumii. În orașe, existau băi comune pentru oamenii care doreau să se spele.

În timpurile străvechi, oamenii acopereau podelele murdare cu paie și acestea deveneau o sursă de infecție. Acoperișurile caselor erau găurite și permiteau intrarea păsărilor, animalelor mici și gândacilor. Păduchii erau la ordinea zilei și pentru a evita contaminarea, cei bogați se rădeau în cap și purtau peruci. Acestea din urmă sfârșeau prin a fi infestate, în final, cu păduchi. Bărbații evitau să renunțe la căciuli și pălării în timpul mesei, pentru a feri mâncarea de păduchi.

Pentru a elimina petele de pe haine, unele femei foloseau un detergent din cenușă și urină. În pofida deficitului de igienă, strămoșii noștri își decorau locuințele cu flori și ierburi proaspete și foloseau parfumuri pentru reîmprospătarea aerului.