Liviu Mihaiu: #Selfie 69, film românesc „ca-n filme”, nu „ca-n viață”

Ca jurnalist obișnuit cu subiectul și scenariul by default de vreo 25 de ani, și, ca spectator invitat să comentez, eram mai frustrat istoric de universul filmului românesc decât de succesul său de festival.

Așa cum o spun cei din lumea cinematografică, simțeam si eu acut nevoia ca filmul autohton să „iasă din bucătărie”, să ne distreze și să ne bucure inima, mintea și literatura fără prostituate, polițist și chioșcuri non-stop din fața blocului ce deține bucătăria. Există, așa, o nevoie de înnobilare a tematicii filmului românesc. Intrebam odată un regizor consacrat la o masă de „nou val”, dacă este cineva in stare să facă un „film frumos”, un film, să zicem despre Maria Tănase, divă, legendă și spioană a României. Răspunsul a fost necruțător: „Nu se poate face azi, e prea greu!!. Și nici nu are cine s-o joace. Ca să nu mai vorbim de bugetul unui astfel de film…”

Bunăoară, simțeam nevoia nevolnică de a vedea, pe lângă fatalismul ratării românești și un fim „eroic”, un film în care să avem și noi o Ioană D’Arc, o Nadie, o Marie, un partizan, o poveste de care să ne simțim „bine”. Și asta nu pentru că sunt fan al filmului istoric sau fan al celui mai vizionat regizor român din lume, Sergiu Nicolaescu, ci pentru că mă săturasem de autohtonismul neo-realist, așa cum te saturi de șaorma cu de toate sau de fasolea cu cârnați de la Intâi Decembrie și-mi doream a mânca o salată de andive, un curcan la cuptor cu caise, un „quelque chose” care să ne facă și altceva decât niște incontinenți plângăcioși ai „condiției și profesiei de român”. De aceea, comedia romantică a Cristinei Iacob este cu totul altceva decât un clasic al noului val ce urmărește succesul de juriu internațional european sofisticat, cel care apreciază cauzele social-politice: este un film de public.

În filmul Cristinei s-au depolarizat și decomplexat mai toate perspectivele clișeistice și s-a inaugurat o altfel de abordare a normalității. Vorba unei puștoaice ce ieșea incântată de la film: „Fatăăăă, e primul film românesc în care ăștia vorbesc ca noi!!!”.

Este limpede că avem un blockbuster românesc care a luat (cine)maul sălilor de cinema și primul film care iese din universul rural și comunistoid al mizerabilității fastuoase in cel urban, in care corul antic este FB-ul, iar România și românii se văd, culmea, in sfârșit, „nevinovați”. Mamaia este o „ibiză”, tatăl, nea Ceaușu (Răzvan Vasilescu), nu mai e părintele ostracizant de modă veche și fraternizează cu tinerii, face sex și fumează iarbă, iar Maia, „șefa la bani și la femei”, trage cu pistolul un glonte, pe care scrie, ca într-o cioacă de Tarantino: „Basarabia, pământ românesc”. După foarte multe zeci de ani, avem cu siguranță prima comedie romantică nevulgară (dacă ne gândim la „A doua cădere a Costantinopolului”-1994 sau „Garcea și oltenii”-2001), cu cel mai mare succes de public de la „Liceenii” incoace. Și aș indrăzni să spun, chiar de la Filantropica incoace. Să faci 63.000 de spectatori in zece zile și să râzi gălăgios in sală la aventurile a trei puștoaice care-și pun in cap să se mărite in 72 de ore, este nu numai o tematică inedită, de genul primului #sexinthecity românesc, ci este, oricât n-ar vrea mașterile cronicărimii de cinema, Corcioveasca sau Mihăileasca, cel mai mare succes de casă de pe la noi, bine jucat și bine scris. Să faci la 27 de ani un film in care se râde „dăștept”(Crina Semciuc, aruncată goală in mijlocul străzii are o replică devastatoare pentru orice gânditor din Capitală, într-o comedie pentru vârsta 13-30: „Futu-te-n cur să te fut de București, 2 milioane de sclavi și nici un bărbat!!!”) este o premieră pe care nu o are nici un regizor în cinematografia aborigenă, darămite o puștoaică.

Așadar, Selfie69 inaugurează mai multe mici premiere in filmul contemporan: râzi și plângi mai tot filmul, pe bază de umor de situație și limbaj; e un film de acțiune in cel mai dulce stil occidental, cu urmăriri și execuții mafiote burlești, are happy-end romanțios; personajele scenariului sunt atipice și neatinse de maladia ireductibilă a românismului ca eșec firesc; bărbatul nu mai este efigia patriarhală a intregului scenariu, ci un personaj secundar in economia filmului, fiind vorba de aventurile a trei fete care vor iubire, aventură, alcool și droguri; facebook-ul este personaj colectiv, joacă 68 de actori in film și n-ai timp să faci pipi. Și mai vreți să vă spun ceva!!? E un film regizat de o româncă cu studii la Londra, in stil american, cu un scenarist francez de orgine română care când scria scenariul era topit după o puștoaică din Brăila, și care a lansat intr-un film românesc singura basarabeancă de la Hollywoood.

E un film mișto ce inaugurează o nouă manieră de a face film, manieră care nu mai poate fi numită manieristă.Vorba unui amic al unui amic: „în sfârsit, un film românesc ca-n filme, că mă săturasem de alea ca-n viață:”

Cine este Liviu Mihaiu

Realizator TVR, fondator și realizator Radio Guerrilla și Președinte Salvați Delta

http://liviumihaiu.ro/