Barbu Mateescu: ”Efectul Kuleshov și ramificațiile sale în politică” (OPINIE)

Recent am scris un status pe Facebook în care evaluam experiența istorică a unei generații. Am încercat să arăt că acea generație este extrem de complexă, cuprinzând puncte de pornire socio-economice de natură diversă. În consecință, am început status-ul arătând că parte din generație sunt atât rapper-ul Cheloo cât și Sever Voinescu. Un rezultat nefericit al alăturării a fost că unii oameni au crezut că „îi pun pe amândoi în aceeași oală”, a negaționismului față de COVID – punct de vedere neîmpărtășit de al doilea dintre ei. Dar nu asta era intenția mea. La câteva ore după publicarea status-ului, m-a lovit gândul că o asemenea confuzie ar fi posibilă. Dar m-am liniștit: câteva din aspectele generației, așa cum erau ele descrise în text, nu erau valabile pentru Sever Voinescu însuși. Deci ar fi trebuit să fie evident pentru cine-l cunoaște că în text nu vorbeam despre el ca persoană. Această auto-liniștire a fost eronată: asocierea de la începutul textului a fost suficientă pentru a crea confuzie.

În genere nu pun la inimă neînțelegerile vizavi de ceea ce scriu. Devin chiar, cu trecerea timpului, din ce în ce mai puțin emoționat de faptul că unii cititori înțeleg altceva decât ce am dorit să transmit. Pe de o parte, nu am cum să controlez cu o precizie totală înțelesul cuvintelor mele odată ce ele ajung la o audiență. O rată de eroare există și trebuie asumată. Pe de altă parte, de-a lungul anilor de scris în diferite forme pentru spațiul public, am pățit de toate. Sunt un veteran al tranșeelor semioticii. Am comis erori de calcul și, mai rar, erori de logică. Deseori, în fuga gândurilor, am „mâncat” un cuvânt, schimbând sensul textului. Chiar și în cazul unor texte complete, redactate fără erori, cititori grăbiți sau obosiți au ronțăit EI un cuvânt, ajungând la concluzii foarte depărtate de cele pe care le propuneam. Am început să evit ironiile nemarcate ca atare, existând întotdeauna potențialul ca ce este scris în răspăr să fie luat drept autentic – o problemă clasică a comunicării scrise, lipsite de intonații. De asemenea, foarte mulți oameni își „aduc obsesiile de acasă”, căutând în fiecare frază un ecou al propriilor gânduri din acea zi sau acel an, rezultatele fiind uneori amuzante, alteori bizare. Un efect recent dar toxic al avalanșei de informații din spațiul public este faptul că lumea nu mai citește decât titlul articolelor, prima frază a status-urilor, primul paragraf dintr-un text. În multe cazuri, în comunicarea publică acest lucru nu reprezintă o problemă: atâta timp cât informația pe care dorești să o livrezi este concisă, nu se pierde nimic pentru că nimic nu poate fi pierdut. Dar dacă vrei să faci o argumentație? Atunci trebuie să începi cu concluzia, răpind o mare parte din plăcerea de a citi textul.

ULTIMA ORĂ Alin Tișe, unul din greii PNL, atac devastator la conducerea partidului cu o zi înainte de votul Guvernului Mureșan: „PNL este ținut captiv de Bolojan de 150 de zile / PNL a fost făcut cadou USR-ului / Bolojan, ca să se răzbune, blochează țara / Oamenii le-ar da cu roșii în cap liberalilor dacă ar avea loc anticipate.”

15:46

EXCLUSIV Analistul economic Adrian Negrescu desființează programul de guvernare al lui Siegfried Mureșan: „E o halucinație de inteligență artificială”

15:36

Pățania pe care am descris-o la începutul acestui articol face parte din altă categorie de probleme – una extrem de sinuoasă. E o formă de manifestare a efectului Kuleshov, o „unealtă” artistică uzitată în cinematografie. Efectul K. subliniază forța editării în crearea de efecte în mintea asistenței. Imaginează-ți un cadru cu un bărbat vârstnic care încearcă să vadă ceva ce se află la o distanță oarecare față de el. Dacă al doilea cadru văzut de audiență este un bebeluș într-un cărucior, urmat de alt cadru cu bărbatul vârstnic zâmbind, bărbatul va fi perceput drept bun la suflet. Repetă succesiunea de cadre, dar pune în locul imaginii cu căruciorul o femeie tânără, și același zâmbet al bărbatului vârstnic va căpăta alt înțeles: o să pară libidinos.

Efectul Kuleshov surprinde ceva foarte important vizavi de modul în care mintea umană funcționează. Suntem condiționați să surprindem și să catalogăm mecanisme. Creierul uman are o capacitate ieșită din comun pentru a sesiza modele și forme, chiar și acolo unde ele nu există. Imaginația noastră este mai mult decât capabilă să umple spațiul punctat sau liber, acolo unde el există. Poze ale planetei Marte realizate la finele anilor ’70 păreau să arate prezența unei fețe imense undeva pe suprafața planetei. Abia douăzeci de ani mai târziu, în contextul unor poze mai detaliate, „fața” s-a dovedit a fi un deal oarecare, jocul de lumini și umbre din poza inițială permițând creierelor noastre să încerce să producă un înțeles familiar.

În România ultimelor 2-3 decenii, efectul Kuleshov are o formă specifică. Ea poate fi rezumată astfel: „Pentru că X (în care nu am încredere) zice Z, atunci Z este fals”. Pornind de aici, aș ramifica discuția. În primul rând, observ că acest mod de gândire separă foarte clar societatea, creând o ostilitate artificială. 2+2=4, indiferent cine o spune. Acest adevăr se pierde însă. Tot ce face partidul pe care-l urăști trebuie să fie rău. Orice idee are politicianul pe care-l disprețuiești trebuie disprețuită la rândul său. Poți pierde astfel inițiative sau sugestii care sunt benefice. Până și un orologiu stricat arată ora corectă de două ori pe zi.

O a doua observație este că nu există contrabalans. Spre deosebire de SUA, de exemplu, unde Donald Trump a redefinit o bună parte din valorile electoratului republican fără să existe foarte mult tumult, în România nu avem ecuația „Pentru că A (în care am încredere) zice B, atunci B este adevărat”. Experiența istorică a ultimilor treizeci de ani a inoculat cea mai mare parte a societății cu o puternică neîncredere. Acest lucru reprezintă o veste proastă pentru potențiali dictatori, care au în jurul lor fani fără relevanță socială. Reprezintă însă și o veste proastă pentru autorități, care se adresează întotdeauna unei comunități naționale circumspecte, nu foarte dispuse să le acorde credit.

Sunt curios dacă alegerile parlamentare, programate să aibă loc în câteva luni, vor înlătura una din sursele acestei imense neîncrederi – și anume lipsa de conținut a unei bune părți din scena politică. Dezbaterile despre COVID-19 îngustează artificial orizontul tuturor: politicieni – votanți – observatori informați ai scenei politice. În 2023, ca să iau un exemplu, deciziile economice și sociale ale guvernului vor depinde însă de alți factori. Urmează ani cu deficite bugetare considerabile. Nevoia imensă de investiții în infrastructură necesită cheltuieli consistente. Cine le va acoperi? Cine va plăti prin taxe și impozite pentru viitoarele autostrăzi? În genere forțele politice nu își identifică, nici măcar în cadru intern, valorile sau grupurile-țintă pe care să le susțină ani și ani la rând, căpătând credibilitate în ochii respectivilor. De aceea susținerea pentru partide este slabă (prezența la parlamentare este mai mică decât cea de la prezidențiale, influența parlamentului asupra vieții românilor fiind incontestabil mai mare) iar dinamica principală sunt voturile contra a ceva. Foarte puțini politicieni reușesc să mențină destul de mult timp încrederea populației astfel încât să poată genera un efect Kuleshov pozitiv, astfel încât ce afirmă ei – indiferent de temă – să capete o credibilitate instantă și largă, dincolo de un cerc de apropiați. Poate că la startul multiplelor scrutine din 2024 ne vom prezenta, ca societate, într-o stare mai bună din acest punct de vedere.

Barbu Mateescu este sociolog. A absolvit cursurile University of Pennsylvania (studii de lungă durată) specializându-se în sociologia politică.