Barbu Mateescu: ”Anti-contemporaneitatea face un pas înapoi” (OPINIE)

De la Firea la Dodon și de la Trump la Lukașenko, susținătorii societății închise par să se lovit de un zid în acest an. Până și președintele Poloniei, un vector important al intersecției dintre creștinism și politică, a scăpat ca prin urechile acului de o înfrângere în fața unui contracandidat liberal și libertin. Iar acest lucru s-a întâmplat în contextul în care realegerea sa în funcție părea în ianuarie mai certă decât răsăritul soarelui. Susținători ai tradiției și punând competența autentică sub ghilotina prejudecăților, deținătorii mentali ai unei percepții corecte dar … cu privire la umanitatea de dinainte de finele Războiului Rece, oamenii menționați la începutul acestui paragraf și mulți alții au repurtat succese consistente, de obicei promovând conspiraționisme de fel și chip, adresându-se pierzătorilor lumii de azi, încurajându-i să nege realități de fel și chip însă convertind emoția acestora în succese electorale autentice. În fraza anterioară am încercat să identific câteva dintre punctele comune, o definiție ideologică impecabilă lipsind: linia comună este pofta după un trecut idealizat în care – în cuvintele autorilor serialului South Park – „toată lumea era albă și fericită și în siguranță”. În contextul zilei de azi, ei sunt partizanii închiderii ochilor și astupării urechilor, astfel creându-se iluzia stabilității și ne-schimbării, adică iluzia unei veșnice rămâneri într-un ieri cvasi-uterin. Prea puțin cerebrali sau coerenți pentru a fi conservatori, lipsiți de zvâcul de testosteron definitoriu pentru fascism (deficit evident mai ales în ultima lună de campanie a lui Trump), politicienii paseismului ies din cadrul oricărei formulări clasice a științei politice. Având în vedere înfrângerile lor electorale, îi putem însă categorisi drept populiști cu noroc variabil.

(Din lista de mai sus lipsește Viktor Orban, atractivitatea electorală a partidului său fiind acum identică cu cea de dinainte de debutul anului 2020 – nervul pe care el îl atinge în Ungaria este mult mai profund decât o nemulțumire de moment sau un derapaj al clasei de mijloc spre o gândire reacționară).

ACTUALITATE Crin Antonescu: „Trebuia ca cineva să-i aranjeze lui Nicușor o întâlnire privată cu Trump. Vizita Mirabelei în SUA nu era un eveniment de mediatizat”

23:00

CONTROVERSĂ Kremlinul restricționează rețelele VPN. Singura fereastră a rușilor către lumea exterioară este închisă

22:39

E posibil ca pandemia să fi jucat un rol. Dar atunci ne-am aștepta ca și deținători ceva mai puțin amari ai puterii să fie goniți din funcție. Ceea ce nu e cazul. În Franța, Israel, în alegerile locale din Ucraina și la majoritatea scrutinelor locale din România, a fost vorba de reconfirmări.

Tot în contextul coronavirusului, aș evita și o altă explicație posibilă. Ea sună astfel: milioane de votanți în căutare de reconfirmări, supape pentru emoție sau pur și simplu amuzament s-au trezit la realitate odată puși în fața unui pericol autentic. Gesturi grobiene, fraze copiate din partea a doua a secolului 20 și ură pompată non-stop sunt insuficiente când te confrunți cu un virus; e nevoie de competență, pe care o găsești la figuri nu foarte carismatice (nimeni nu-l poate confunda pe Biden cu JFK), mai calme și poate chiar – în funcție de circumstanțele locale – atipice. De exemplu, valul de succese electorale al femeilor în spațiul ex-sovietic – întâi Belarus, apoi Republica Moldova – este interesant.

Însă Trump a obținut mai multe voturi în 2020 decât în 2016; cota lui Firea, folosind același criteriu, a fost practic identică de-a lungul timpului; Dodon a pierdut aproximativ o șesime din votanții pe care-i avusese alături în turul doi din 2016. Vedem, astfel, toate cazurile posibile, de la erodarea unei baze de susținere până la o mobilizare extrem de înaltă, fără precedent. Nu este, deci, prin definiție vorba despre sute de mii sau milioane care să-și fi schimbat punctul de vedere pe baza unei rațiuni superioare.

Mai degrabă aș sugera că, pe modelul brevetat de țara noastră cu ocazia alegerilor prezidențiale din 2014, mesajele virulente atrag simpatia a X oameni care vin la vot, dar al căror impact este nulificat de 2*X sau 3*X votanți, îngroziți, îngrijorați sau furioși pe emitentul mesajelor virulente. Netul este negativ. Privind lucrurile astfel, cine se luptă cu status quo-ul de pe poziții paseiste este într-un paradox mortal: trebuie să-și țipe necazurile pentru a atrage atenția și pentru a căpăta validare în ochii celor ce doresc să-și exprime nemulțumirea; însă același țipăt reprezintă o alarmă imposibil de ignorat de cei care doresc menținerea status quo-ului. Rescriind istoria ultimilor ani în termeni pentru care foarte puțini sunt deocamdată pregătiți, în fiecare țară importantă mesajele reacționar-violente au căpătat „o tură gratis”, din partea casei, Trump ajungând la Casa Albă, Brexit-ul având loc etc etc etc. după care vigilența societății a crescut iar, în contextul unei prezențe mai mari la vot, ceea ce era aparte și bizar a redevenit minoritar.

O ipoteză alambicată ar pune accentul pe conul de umbră în care se află Federația Rusă. Cu excepția lui Viktor Orban, toți cei care se bazau pe Kremlin ca stâlp, sprijin, model sau colaborator s-au împiedicat și acum se culeg de pe jos, lingându-și cu amărăciune coatele julite. În acest an, energii colosale au fost reorientate în Rusia dinspre propaganda externă spre interior. Acest fenomen are loc în contextul în care problemele de omogenitate socială cu care se confruntă națiunea condusă de Putin sunt consistente, decalajele dintre Moscova și restul țării fiind majore. Dar în peisaj se află și scăderea prețului petrolului sau un apetit al rușilor pentru conspiraționisme prin comparație cu care cel românesc este mignon, apetit pe care instituțiile statului rus încearcă din răsputeri să-l reducă. Tentative de revenire în prim-plan, precum anunțurile cu privire la producerea a două vaccinuri, au fost întâmpinate cu amuzament sau indiferență, fiind oricum acoperite de scandalul Navalnîi. Rusia are alte griji acum, ochiul lui Sauron se învârte pe alte coordonate decât cele de până acum un an, iar asta poate avea un rol important în mișcările tectonice din politica internațională.

Ce urmează? 2021 este un an cu puține scrutine de vreun fel sau altul. Interesante vor fi alegerile parlamentare din Olanda (17 martie), Bulgaria (28 martie) și Germania (24 octombrie). E previzibilă orientarea forțelor anti-contemporaneitate spre un discurs anti-restricții. Fiecare zi, însă, îi costă voturi, mărind geometric numărul persoanelor care cunosc cel puțin o persoană suferindă sau care au trecut chiar ele prin experiența deloc plăcută a COVID-19. În absența scrutinelor, mișcări de stradă sau proteste sunt de așteptat în toate națiunile unde antipatia față de o lume în rapidă schimbare este la cote autentice. Rămâne de văzut în ce fel aceste proteste vor fi filtrate, ele însele, de virus: este greu să votezi pentru eliminarea restricțiilor de pe un pat de spital, pe care ai ajuns după ce ai fost fără mască la un protest anti-măști.