Barbu Mateescu: ”Triada” (OPINIE)

Alegerile parlamentare ce tocmai au avut loc consfințesc, practic, reasumarea de către scena politică națională a triadei ca formulă. Conform DEX, ”o reunire de trei elemente care formează împreună o unitate”, triada actuală este mai puțin exhaustivă decât precedenta. În epoca 2004-20011, PSD, PDL și PNL cumulau – indiferent de tipul de scrutin – între 75% și 85% din voturi. În afara triadei se aflau UDMR, partidele minuscule și un filon naționalist de școală veche, în stingere în acei ani.

Triada actuală este compusă din PSD, PNL și USRPLUS. La prezidențiale a obținut în primul tur 75% din voturi, la parlamentarele trecute 74% iar la parlamentarele actuale mai puțin de 80%. Motivul slăbiciunii este existența Pro România, ALDE sau a AUR, care sifonează cu eficiență voturi, echivalentul lor neexistând din 2004-2011.

FLASH NEWS A 14-a zi de proteste în fața Arestului Central, unde este închis Călin Georgescu. Susținătorii scandează: „Călin Georgescu, persecutat politic”

20:59

MARIUS TUCĂ SHOW Victor Ponta, detalii din culisele negocierilor cu Luca Niculescu. De ce va vota Guvernul grupul parlamentar al lui Ponta

20:57

Prima triadă post-decembristă includea FDSN/PDSR, CDR și FSN/PD. Avea dimensiuni variabile și a fost cea mai slabă dintre toate. La parlamentare, cele trei entități politice cumulau uneori și (doar) 59% din voturi. Triada însă includea o Convenție, deci nu vorbim despre o triadă clasică ci de două entități politice asumate (PDSR și PD) precum și o federație de interese și idei care uneori intrau în cacofonie.

O observație aparte este că fiecare din triade a dus la dispariția unuia din componente. CDR s-a topit. PDL s-a unificat cu PNL. Redefinirea într-o diadă a fost urmată practic imediat, sau simultan, de alcătuirea unei noi triade. La alegerile la care CDR ratează pragul electoral PNL deja se demarcase. Prin contrast, a existat o perioadă de un an și jumătate – între victoria lui Klaus Iohannis de la finele lui 2014 și apariția USR – când România părea să se polarizeze între două formațiuni politice.

Durata medie de viață a triadei este de două legislaturi. Prima triadă post-decembristă devine evidentă în 1992, este la maximă luminozitate în 1996 și dispare cu ocazia alegerilor din anul 2000. A doua triadă arată că surprinde corect voința populară în 2004, este explicită în 2008-2009 și își pregătește sfârșitul cu ocazia alegerilor din 2012-2014.

Nu cred că este întâmplător că operăm cu triade. La aproape toate alegerile prezidențiale de după 1990 doi candidați s-au detașat de ceilalți, un al treilea fiind în acel spațiu imponderabil dintre accesul în turul doi și un scor rușinos. (Excepția este 2014, când acest al treilea candidat nu a existat iar între ocupanții primelor două locuri și restul au existat zeci de procente). Cred că acest tipar, întâlnit deseori și cu actori extrem de diferiți – și Crin Antonescu, și Petre Roman, și Corneliu Vadim Tudor au fost în situația de a ocupa locul trei -, spune ceva despre societatea românească.

În ciuda polarizărilor aparente, nu suntem „binari” sau „duali”. Țări precum Austria conțineau timp de decenii o demarcare evidentă: Viena „roșie” versus restul teritoriului, mai degrabă rural și conservator. La noi ecuația este mai sofisticată. Opoziția la PSD – actorul stabil al tuturor triadelor și veșnic promotorul uneia dintre cele două candidaturi la prezidențiale ce se află în top – este prea complexă pentru a fi reunită sub același steag prea mult timp. Pentru a vorbi în profile sociopolitice, antipatizează PSD și conservatori neo-protestanți din Ardeal, dar și intelectuali intervenționiști, care pe tipologiile vest-europene ar fi social-democrați seculari fără excese. Și nu numai ei: găsim de asemenea în tabăra ce se opune PSD corporatiști libertarieni și libertini sau votanți săraci care sunt furioși pe corupția locală sau atei militanți și progresiști pentru care discursul PSD ar marca o întoarcere în Evul Mediu.

Nu toate aceste segmente sunt doritoare să genereze formațiuni politice; nu toate formațiunile politice generate de ele ajung să fie relevante; dar, în mod repetat, acest considerabil spațiu electoral reușește să producă două opțiuni electorale semnificative. Pentru a pune problema altfel și poate excesiv de simplist, PSD calcă pe coadă atât clasa de mijloc sincronistă, eurofilă și educată formal, cu putere de cumpărare și aspirații înalte, dar și stereotipalul „român obișnuit”, aflat în câmpul muncii în domenii nesenzaționale ca venituri, fără o sofisticare ideologică majoră dar cu o fobie puternică față de aroganță, sensibil la corupție și cu un acut simț al răzbunării.

Pe prima din aceste două fundații s-au bazat CDR, PNL și acum USRPLUS; pe a doua PD, PDL și acum PNL. În turul doi al prezidențialelor ele fac joncțiunea fără eșec; restul timpului își urmăresc formațiunile politice favorite și separate.

Urmează trei ani și jumătate de oarecare liniște electorală, geometria actualei triade urmând a fi redefinită de dezbaterile inerente guvernării. Crizele și problemele următorilor ani vor realcătui raporturile de forțe. Greu de știut dacă 2024 va fi începutul unei alte triade sau asfințitul prezentei, acest lucru depinzând de factori pe care nu-i cunoaște absolut nimeni în momentul de față.