Calendar Ortodox, 13 februarie 2021. Ce sfinți sunt sărbătoriți în această zi

Sfinții Apostoli Acvila și Priscila – alături de Sfântul Cuvios Martinian – se află printre ce cinstiți în ziua de 13 februarie. Marele sinaxar grecesc al sfinților îi numește „apostoli” pe amândoi acești sfinți, Priscilla și Acvila, zicând că erau „intr-un suflet cu Apostolul Pavel”. Este posibil că ei să se numere între puținii oameni botezați personal de Sfântul Pavel.

Priscilla și Acvila erau evrei de neam și aveau că îndeletnicire facerea de corturi. Ei se aflau la Roma în anul 52 d.Hr., când impăratul Claudius (41-54 d.Hr.) i-a scos afară pe toți evreii din Italia, datorită, se pare, tulburărilor dintre ei din pricină noii invătături despre Hristos.

POLITICĂ Cererea de divulgare a informațiilor despre studiile președintelui Nicușor Dan, respinsă de magistrați

00:11

VACANȚĂ Turiștii au desemnat cele mai „neprietenoase” orașe din Europa. Unul dintre ele a fost descris drept „destul de sumbru”

23:01

Cuviosul Martinian a intrat în viață monahala la vârstă de 18 ani, petrecând într-o peșteră, din apropierea Cezareei Palestinei, vreme de 25 de ani, în înfrânare și rugăciune.

Dumnezeu l-a învrednicit cu darul tămăduirii, mulți oameni dobândind vindecare prin sfintele lui rugăciuni.

De asemenea, sfântul a vindecat chiar și mulți îndrăciți. Pentru această, diavolul, avea să aducă asupra Sfântului Martinian numeroase ispite și năluciri, pentru a-l îndepărta de viață sihăstrească. Cel mai mult l-a ispitit însă diavolul pe cuviosul Martinian, cu patimă desfrânării.

Odată, primind în chilie o femeie, pentru a rămâne în timpul nopții, și pe care nu s-a îndurat să o lase afară, pradă animalelor sălbatice, această a mărturisit că venise pentru el, pentru a se convinge toți că viață lui nu este vrednică de lăuda.

Cuviosul, ascultând-o, se învoia, puțin câte puțin în inimă să. Dar mai înainte de a cădea în păcat, a fost tras înapoi de la cădere, prin dumnezeiescul har.

Atunci, Sfântul Martinian aprinzând multe lemne, a sărit în mijlocul focului, dojenindu-se și zicându-și: „de vei putea să rabzi, Martiniane, focul iadului, lăsându-te în voia poftei, supune-te femeii!”

Și așa arzându-se pe șine și smerind sălbăticia trupului, pe femeia, care și-a venit în fire văzând acestea, a trimis-o la mânăstire.

Apoi, cuviosul s-a ascuns pe o insulă pustie unde a trăit timp de 10 ani. Într-o dimineață, naufragiind o corabie, o față care se agățase de o scândură, a ajuns până la locul unde se nevoia sfântul.

Acesta i-a lăsat feței hrană și adăpostul sau, apoi, zicându-și: „Fugi, Martiniane, să nu te ajungă ispită!“, s-a aruncat în mare, înotând până la țărm.

Ultima parte a vieții, Martinian și-a petrecut-o pribegind din loc în loc până când, într-o zi, a sosit la Atena. Aici a adormit în Domnul, invrednicindu-se a fi îngropat cu mare cinste de episcopul locului.