Credința în România: o mică re-capitulare a situației

În curând voi face parte dintr-o discuție publică despre religiozitate în țara noastră. Voi fi invitat în calitate de sociolog, fără a-mi aroga o expertiză specială cu privire la subiect. Paragrafele ce urmează mă ajută să-mi structurez gândurile cu privire la subiect, furnizând și repere celor care nu vor putea să urmărească dezbaterea publică. Ele nu epuizează subiectul și de altfel eu nici nu pretind că ar face-o.

1. Privesc datele unui studiu realizat de BCS acum o lună și le juxtapun cu datele cu care sunt familiar, din numeroasele studii efectuate în perioada 1995-2015. Schimbările sunt foarte puține. Cele mai importante se pot dovedi a fi, de fapt, iluzorii.

REACȚIE Radu Mihaiu mizează pe o surpriză la votul pentru Guvernul Mureșan: ”Vor fi parlamentari, inclusiv de la PSD, care vor vota”

13:28

MISIUNE SPAȚIALĂ Racheta lansată de SpaceX s-a prăbușit în Pacific cu câteva ore mai devreme. Motivul pentru care misiunea este totuși considerată un succes

13:25

Numărul ateilor declarați este, ca de obicei, infim (6%). Odată ce aceștia sunt scoși din calcul, lumea credincioșilor se împarte în patru straturi, definite de relația persoanei cu stâlpii ideatici ai credinței (crezi în rai? iad? diavol? suflet? viața de apoi?) și cu praxis-ul (ții post? mergi la biserică în fiecare duminică? mergi măcar o dată pe an la biserică? te spovedești?). Denumirile categoriilor care urmează îmi aparțin și pot fi îmbunătățite.

Credincioșii epidermici: studiul BCS nu a mers întotdeauna în aceleași direcții precum studiile anterioare, dar regăsim în linii mari caracteristicile stratului din deceniile trecute: deși oamenii respectivi se consideră credincioși, ei nu cred în rai, iad, diavol, suflet și/sau păcat, de asemenea pășind foarte rar sau deloc într-o clădire de cult. De exemplu, conform BCS, deși 94% din români cred că Dumnezeu există (sau cred că este probabil ca Dumnezeu să existe) doar 66% cred în învierea lui Isus, doar 62% au mers vreodată la biserică și doar 51% au încredere mare sau foarte mare în preoții din parohie. Mai impresionant, doar 55% din români cred în existența diavolului. Conceptul unui creștinism în care diavolul nu există este, pentru atei și agnostici, șarmant din punct de vedere filozofic, deținând cam pentru oricine multă atractivitate intrinsecă – dar este fals în mod fundamental.
În acest grup se aflau, acum 5 sau 15 ani, o treime din români. Există mici semnale în valorile numerice de mai sus că ponderea lor ar fi în creștere față de atunci, dar aș trata aceste semnale cu prudență.

Credincioșii filosofici sau ritualici: fie stâlpii conceptuali despre care scriam mai sus sunt însușiți dar praxis-ul suferă (creștinii filosofici), fie invers (creștinii ritualici). Fără o analiză detaliată a bazei de date este greu de estimat câți români se află în care din cele două categorii, dar cele două, cumulat, reprezintă undeva între 15% și 30% din populația aflată în țară.
Din nou, o deviație față de trecut, când în acest categorii se aflau însumat o treime dintre români.

Credincioșii consecvenți: nu numai că se identifică formal cu spațiul religios („da, cred în Dumnezeu și sunt ortodox/catolic/etc”) dar dețin atât conceptele cât și praxis-ul. Atât în plan ideatic cât și comportamental sunt – sau spun că sunt – creștinii serioși, cu o identitate unitară. Ei reprezintă un pic peste treime din românii aflați în țară, ușor mai mult decât în trecut. Astfel, conform BCS, deși 94% din români cred că Dumnezeu există sau că este probabil ca Dumnezeu să existe, 36% au mers la biserică de măcar trei ori în primele trei luni ale anului, 38% țin post și 36% s-au spovedit în ultimele douăsprezece luni.

Lucrurile par a fi clare dar, cu toate acestea, doar 15% din românii aflați în țară se consideră „foarte credincioși”, alți 49% văzându-se drept „moderat credincioși”. Practic, aproximativ o cincime din românii aflați în țară trăiesc o experiență creștinească autentică dar par să nu fie conștienți de acest lucru de vreme ce au standarde foarte înalte (pe care ei cred că nu le îndeplinesc) sau, alternativ, evită din moderație să se auto-catalogheze drept „foarte credincioși” – o formulare care, într-adevăr, are conotații auto-laudative.

În plan demografic, portretul credinciosului consecvent s-a schimbat puțin față de cum îl știam din trecut. În continuare este vorba în principal de femei cu vârsta peste 60 de ani, dar a dispărut ponderea mai mare a persoanelor din mediul rural – acest mediu de rezidență și cel urban având acum relevanță egală.

Deși planul de discuție e aparent unul diferit, referendumul organizat la îndemnul Coaliției pentru Familie a confirmat situația. Într-o țară în care credincioșii reprezintă peste 90% din populație, la vot au venit 23% din cei aflați în țară, adică o parte din treimea consecventă a fost scârbită de contextul politic sau nu s-a prezentat la vot din alte motive.

Subiectul nu este unul senzațional sau aparte. România nu este „specială” din acest punct de vedere și nu asistăm la „o criză incredibilă”. Dietrich Bonhoeffer a scris mult și bine acum un secol despre disonanța dintre credința afișată și credința autentică = falsa comunitate imensă a așa-zișilor credincioși vs. micul areal al creștinilor reali.

2. Ca observator din afară, cred că problemele descrise de situația de mai sus sunt atât vechi cât și nerezolvabile. În țările ortodoxe, identitatea religioasă a rămas într-un plan anume, alături de identitatea națională și lingvistică – un resort care nu influențează în mod conștient fiecare gând, frază sau faptă. Având în vedere istoria zbuciumată a zonei, identitatea religioasă a fost un subset (relevant) al identității comunitare în fața invaziilor musulmane. În secolele mai recente, relația strânsă dintre bisericile ortodoxe și statele în care se aflau a subliniat acest lucru, dar a și sublimat o parte din intensitatea de care beneficiază, de exemplu, protestantismul și bisericile evanghelice.

3. Să lărgim un pic discuția, adică să înțelegem cum se conjugă aceste lucruri cu societatea ca atare. Românii au o relație interesantă cu propria lor religiozitate. Importanța socială a evenimentelor cu încărcătură religioasă este indiscutabilă – nunțile, botezurile și înmormântările reprezintă fenomene de maximă importanță pentru o familie… însă, desigur, ca ritualuri și preludiuri pentru dezmățuri culinare și bahice de înaltă intensitate. În plan electoral, proiecte politice ambițioase, sume faraonice de bani și studii care au implicat multe celule cenușii au fost făcute făraș de iluzia că ideile conservator-tradiționaliste, cu puternic fundament religios, reprezintă cheia succesului. Se pare că românii nu doresc să fie trași de mânecă pe această temă, reacționând chiar furibund atunci când în plan politic li se oferă idei care fac apel la acest plan. Misticismul, emoția covârșitoare și religiozitățile abrupte, radicale, pline de patos reprezintă tocmai un mijloc de a „re-aduce lucrurile la media lor aritmetică”: într-o societate în care vizavi de credință domină atitudinea blajină, relaxată, fără profunzime sau accente bruște, indivizi și curente încearcă instinctiv să echivaleze lucrurile. În cazul în care schimbările la care am făcut aluzie la punctul 1 chiar au loc, înseamnă că emoția conservatoare din ultimii ani are o explicație autentică, dar de altă factură decât cea vehiculată des în spațiul public: creștinii autentici sunt practic la fel de mulți ca oricând – se mărește însă ponderea celor fără atașament real, scăzând în mod corespunzător ponderea credincioșilor ritualici sau filosofici. Coaliția pentru Familie, AUR, Teodosie și atâția alții reacționează instinctiv la o schimbare reală în societate care schimbă punctele de referință. Este o nuanță fină, interesantă dar în același timp chestionabilă – studiul BCS trebuind să fie dublat în viitor și de alte cercetări pe aceeași temă pentru ca această concluzie să fie asumată fără dubii.

Sursă: studiul BCS: https://bcs.com.ro/sondaj/credinte-si-valori-in-societatea-romaneasca