Semn de bună purtare

Mă trezesc, o dată la câteva vârste, că mai apare cineva care îmi cere, politicos sau nu, poetic sau nu, cu argumente sau doar cu ură, să plătesc poliţele trecutului. Să răspund eu, pentru ce au greşit – sau spun unii, fie absolut nedrept fie ușor dezinformat, că ar fi greşit – ai mei străbuni, începând cu tata, continuând cu tataie, cu toţi ceilalţi din care mă trag şi cu care, pe alocuri semăn. Să port eu nişte cicatrice pe fruntea pe care, altfel, o consideram bombată cum se cuvine şi crescută în ritm coerent.

Nu m-am ferit de astfel de poliţe nicicând. Mai ales că ştiu, adică simt, că oamenii de ieri ai vieţii mele nu mi-au greşit cu nimic. Poate doar n-au nimerit exact era în care m-au lăsat să mă descurc singură, să învăţ să… înot, cum spun proverbele, când afară vremea e mai uscată şi mai aspră ca în multe dintre poveştile pe care imaginaţia noastră știe și vrea să le tălmăcească.

FLASH NEWS Trump îl amenință pe noul premier al Marii Britanii cu privire la viitorul Insulelor Falkland. Ce urmărește președintele SUA

18:06

TERIFIANT Ani grei de închisoare pentru tânărul de 19 ani care, în vara lui 2025, a luat la bătaie un livrator nepalez din Cluj-Napoca. Ce sentință a primit și la cât se ridică daunele morale

17:50

Mai apare, însă, în drumul meu, o altă „obligație”: aceea de a-i pedepsi, prin cuvinte dure sau prin indiferențe la fel de dureroase, pe oameni care le-ar fi greșit bătrânilor mei sau care ar fi trădat, într-un mod mai mult sau mai puțin evident, partea bună a istoriei. Dar care mai e partea bună a istoriei? Și cine suntem noi, cât mai suntem, ca să cântărim logic tot ceea ce mintea noastră alege să condamne sau să salveze?

Scriu toate acestea, puțin după întunericul unei nopți străine, într-o rubrică de opinie, pentru că mi se pare, la fel de absurd sau de paranoic, că am ajuns să semăn cu țara. Sau că țara, biata de ea, a ajuns să semene cu mine, și cu mine: să fie mereu obligată, de exemplu, fie să dea din propriile bogății pentru a suplini greșelile unor oarecare care au trecut întâmplător pe tarlaua (ne)potrivită fie să se trezească pusă, cu orice preț, să urască și să dea din copite în ideea clară de a mai „pedepsi” pe câte unul, de a mai scoate din foc un document cu semnătura invers sau cu nume incomplete.

Sunt toate, până la urmă, semne de bună purtare. Cu care nu ne naștem, normal. Dar pe care câte un pas împiedicat, nu neapărat al nostru, ni le pune în frunte, pentru totdeauna. Și cu care trebuie să înaintăm, de parcă nimic bun sau rău s-ar fi întâmplat, de parcă niciun fel de furtună nu ne-ar fi împins genunchii în altceva decât într-un galop comandat și controlat.

Am cam obosit și eu, ca țara, să îmi cer iertare pentru ceea ce nu am făcut, pentru ceea ce nu am greșit, pentru ceea ce nu cunosc să se fi întâmplat și pentru singura problemă constată a faptelor noastre: aceea de a fi politicoși. Educați. Bine-crescuți, cum se spune și despre cozonaci și despre oameni. Nu că, în unele dintre situații, diferența ar fi atât de mare.

Obosiți cum suntem, înfrigurați cum ni se întâmplă să ne simțim, la început mințit de primăvară, să mai plecăm o dată capetele, să spunem că ne pare rău, că n-am vrut, că nu ne-am dat seama, pentru ca apoi, după miezul nopții, să mai poată veni o insomnie care să spele păcatele neîntâmplate. Că și resemnarea este, până la urmă, tot un fel de semn. Altfel de semn.

Citește și:

Boli fără leac pe stoc

Dacă ar mai conta și cultura…

Ziua Prințesei

Dărâmați „statuia” Popovici!

După ce se ridică şi ceaţa…