Ce rămâne după febra negocierilor dintre SUA și Rusia privind Ucraina

Ceea ce rămâne după aceste zile febrile de dezvăluiri, negocieri discrete, contrapropuneri europene și contre publice privind dosarul ucrainean nu este conținutul schiţei de plan în 28 de puncte privind pacea in Ucraina ci arhitectura care se întrezărește în fundal şi mai ales locul Ucrainei în obiectivele SUA faţă de Rusia.

Începem cu informațiile revelate de publicaţia americană Axios, potrivit cărora cei doi emisari american şi rus, Steve Witkoff și Kiril Dimitriev, ar fi lucrat în secret in Florida la o schiță de acord. De aici a pornit o adevărată avalanșă: analize lingvistice ridicole despre termenii din limba rusă “infiltrați” în text, apoi scurgerea conversației Witkoff–Usakov, cel din urmă fiind consilierul diplomatic al preşedintelui Putin, și acuzațiile de trădare din partea unor oponenţi ai lui Trump, amendarea planului — redus brusc la 19 puncte în urma consultărilor cu partea ucraineană — și în final deplasarea la Moscova a delegației americane condusă de Steve Witkoff și de Jared Kushner, ginerele președintelui Trump. Aproape simultan, la Kiev a izbucnit scandalul de corupție care a forțat înlocuirea omnipotentului șef de cabinet al lui Zelenski, Andryi Yermak. Acesta din urmă era şi principalul strateg politic de la Kiev şi mai ales veritabilul coordonator al statului ucrainean. În sfârşit, în Statele Unite, președintele Trump a anunțat oprirea asistenței financiare pentru Ucraina, livrările de echipamente fiind acoperite “one hundred precent” de către aliaţii europeni.

Cumulul acestor episoade, aparent disparate, conturează însă un singur fir roșu: transformarea profundă a obiectivelor americane față de Federația Rusă. Această observaţie trebuie să stea la baza oricărei analize serioase. Ea explică mișcarea de fond care impinge spre negocierile secrete cu Moscova – neliniare dar continue, informarea a posteriori a ucrainenilor și europenilor, sincronizarea suspectă cu scandalul de corupție de la Kiev — amintind că NABU, Biroul Naţional Anticorupţie, rămâne una dintre instituțiile ucrainene cele mai permeabile la influența Washingtonului — și rolul central atribuit lui Witkoff, consolidat de prezența lui Jared Kushner, semn că nu avem de-a face cu o inițiativă individuala a unui om care nu şi-a depăşit orizontul de afacerist ci cu direcția (geo)politică a noii administrații americane.

EXTERNE Perry Bamonte, chitaristul trupei The Cure, a murit la 65 de ani

08:36

ACTUALITATE Dan Dungaciu: „Ucrainenii transmit mesajele că ofensiva Rusiei devine greu de oprit”

08:30

Pe celălalt palier al ecuației se află Rusia. Pentru Moscova, nu se pune problema unui compromis în sens occidental al termenului privind Ucraina. Kremlinul urmărește nu o soluție negociată, ci o victorie. Accelerarea operațiunilor militare indică certitudinea Moscovei că Washingtonul nu se va retrage din discuții și nu va exercita presiuni capabile să schimbe dinamica frontului. De altfel, potrivit Goldman Sachs, dacă exporturile de petrol ale Rosneft şi Lukoil s-au diminuat, simultan au crescut exporturile de petrol ale companiilor ruseşti nesancţionate… Această intensificare a operaţiunilor militare ruseşti ne arată că în realitate ceea ce se negociază nu este Ucraina. Este accesul la rutele strategice dintre Occident și Asia, noul echilibru strategic mondial, parteneriate economice în sectoare critice și ajustările intereselor americane în unele state aflate în spaţiul de contact cu Federaţia Rusă. Astfel, Ucraina reprezintă terenul vizibil al unei tranzacții invizibile. De altfel, filosofia planului în 28 de puncte nu urmărea altceva decât conturarea unui cadru de cooperare strategică între Statele Unite și Federația Rusă, referirile la Ucraina apărand mai curând ca un instrument de reglare iar nu un scop în sine.

Europenii, la rândul lor, nu vor sau nu pot admite că sunt excluși din acest joc. Iar aceasta este o atitudine firească: acceptarea marginalizării strategice ar însemna recunoașterea propriei irelevanțe geopolitice. Și totuși, faptele sunt mai grăitoare decât declarațiile. Neparticiparea secretarului de stat Marc Rubio la reuniunea ministerială NATO de la Bruxelles, din 3 decembrie, subliniază ruptura de agendă dintre cele două maluri ale Atlanticului. Iar capacitatea europeană de susținere a Ucrainei, deși încă existentă, devine tot mai limitată. În acest context, singura certitudine este prelungirea războiului, cu deteriorarea perspectivelor pentru Kiev.

Nu pot încheia aceste rânduri fără a aduce în discuție un detaliu aparent marginal, prezent în diversele versiuni ale planului de pace, dar revelator pentru direcția strategică pe care Washingtonul o preferă în ceea ce continuăm să numim flancul estic al NATO: menționarea Poloniei ca platformă pentru desfășurarea aviației occidentale într-un eventual dispozitiv de garanții post-conflict. Un nou indiciu elocvent privind reconfigurarea arhitecturii de securitate regionale. Acest aspect confirmă prioritizarea regiunii baltice, repoziționarea Ucrainei — în faza postbelică — spre axa Polonia–Marea Baltică, și marginalizarea spațiului pontic. O dovadă suplimentară a faptului că Mării Negre și României li se atribuie un rol mai redus în geometria de securitate regională configurată în noile scenarii americane.

AUTORUL RECOMANDĂ