Krakenul era real: o caracatiță carnivoră de acum o sută de milioane de ani, care măsoară 19 metri, a fost descoperită

Un studiu descrie două specii de caracatițe cu înotătoare enorme, fălci puternice și, posibil, inteligență, care vânau în mările Cretacicului, scrie El Pais.

Vreme de secole, krakenul a fost o creatură imaginară, caracatița uriașă care se încolăcea în jurul navelor și le târa pe fundul mării pentru a-i devora pe marinari, conform legendei. Dar, un studiu publicat joi în revista Science demonstrează că legenda avea o bază paleontologică uimitoare: în oceanele Cretacicului târziu, între 100 și 72 de milioane de ani în urmă, existau caracatițe uriașe cu înotătoare care puteau ajunge la 19 metri lungime. Aceste caracatițe carnivore ocupau vârful lanțului trofic, concurând cu reptilele marine mari care până acum erau considerate singurele conducătoare ale acelor mări.

Echipa științifică care a făcut această descoperire, condusă de Shin Ikegami de la Universitatea Hokkaido (Japonia), a identificat două specii de cefalopode dispărute – Nanaimoteuthis jeletzkyi și N. haggarti – din analiza a 27 de fălci fosilizate recuperate din sedimente marine din Japonia și Insula Vancouver, Canada. Specia mai mare, N. haggarti, ar fi atins între 7 și 19 metri lungime totală, plasând-o printre cele mai mari nevertebrate descrise vreodată în registrul fosil și la egalitate cu mosasaurii, reptilele marine gigantice din perioada Cretacicului, și cu plesiozaurii.

POLITICĂ Bruxelles-ul admite că există o criză a locuințelor. Ce propune AUR pentru simplificarea accesului tinerilor la case mai accesibile

14:49

Ipocrizia USR. Cer PSD să-și retragă secretarii de stat, dar nici ei nu și i-au retras când au doborât guvernul Cîțu cu voturile AUR. Gândul publică documentele

14:44

De altfel, caracatițele au fost mereu foarte dificil de studiat în registrul fosil, deoarece sunt nevertebrate. Spre deosebire de dinozauri, ele nu lasă oase, iar spre deosebire de amoniți, nu lasă cochilii. Ceea ce rezistă sunt fălcile lor, structuri dure pe care oamenii de știință le numesc „ciocuri” datorită asemănării lor cu cele ale păsărilor de pradă. Iar aceste ciocuri, atunci când sunt bine conservate, spun multe povești: ne permit să estimăm dimensiunea animalului și ce anune a mâncat. Uzura fălcilor este esențială pentru studiu. Cefalopodele care se hrănesc cu pradă cu carapace tare – crustacee, moluște, pești osoși – dezvoltă o uzură caracteristică pe marginea și vârful ciocurilor, care se erodează la utilizarea repetată.

În ceea ce privește fiabilitatea estimărilor, Ikegami este precaut, dar ferm: „N. haggarti avea dimensiuni comparabile cu calmarul gigantic modern, iar multe estimări îl depășesc. Concluzia că s-a numărat printre cele mai mari nevertebrate din istoria Pământului este robustă”, afirmă cercetătorul, potrivit sursei citate.

Mai mult, există un detaliu și mai revelator: uzura nu este una simetrică. Marginea dreaptă a maxilarului pare mai uzată decât cea stângă la ambele specii. Această lateralizare este asociată la animalele moderne cu creiere mai dezvoltate și comportamente cognitive mai complexe. Caracatițele moderne au această trăsătură, iar inteligența lor, documentată în numeroase studii, este comparabilă cu cea a multor vertebrate. Descoperirea sugerează că caracatițele erau deja animale inteligente acum 100 de milioane de ani.

Cretacicul târziu, între 100 și 66 de milioane de ani în urmă, este perioada care s-a încheiat cu impactul masiv care a distrus dinozaurii. Conform consensului științific, aceste mări erau conduse de vertebrate mari: mosasauri de până la 17 metri lungime, plesiozauri de până la 12 metri și rechini care zdrobeau scoici, precum Ptychodus, de până la 10 metri lungime. Nevertebratele erau victimele; organisme care au dezvoltat cochilii din ce în ce mai groase și mai elaborate ca răspuns evolutiv la presiunea prădătoare a vertebratelor.

Noul studiu întoarce, de fapt, totul, cu susul în jos. Nanaimoteuthis haggarti nu a fost o victimă: a fost un competitor. Măsurând între 7 și 19 metri lungime, cu fălcile sale puternice, brațele lungi și flexibile, aceste cefalopode gigantice au ocupat probabil același nivel în lanțul trofic ca mosasaurii. Nu se știe dacă s-au încrucișat. Dar posibilitatea ca o caracatiță de mărimea unui autobuz articulat să vâneze reptile marine nu mai este science fiction. Și, în orice caz, vertebratele și cefalopodele au ajuns în același punct – devenind prădători mari și inteligenți. Vertebratele și-au pierdut plăcile de armură și și-au redus solzii pentru a câștiga viteză și agilitate. Cefalopodele și-au lepădat carapacea externă pentru a deveni animale cu corp moale, mai rapide, cu o vedere mai bună și abilități cognitive mai mari. Ambele grupuri au dezvoltat fălci puternice.

Ikegami admite că inteligența nu poate fi măsurată într-o fosilă, dar ea se poate deduce: „Uzura asimetrică nu dovedește în mod direct inteligența, dar sugerează că Nanaimotoeuthis nu a fost doar un prădător mare și puternic: este posibil să fi avut și un comportament avansat și chiar comportamente individuale, similare în anumite privințe cu caracatițele moderne.”

O întrebare pertinentă este și unde au trăit. Caracatițele gigantice moderne locuiesc în adâncurile abisale. Dar Ikegami exclude ideea că Nanaimoteuthis a dus un astfel de stil de viață:

„Nu era un mediu de coastă, dar nici nu era genul de mediu marin adânc în care trăiesc multe caracatițe gigantice astăzi. Era un mediu oceanic relativ deschis, cu o viață marină diversă. Nanaimoteuthis a fost probabil un prădător mare; își folosea brațele lungi, maxilarele puternice, corpul mare și mobilitatea enormă pentru a captura și devora prada, cum ar fi amoniții, bivalvele mari, peștii și alte cefalopode.”

O parte importantă a studiului a fost metodologică. Multe din cele 27 de fălci analizate nu au fost găsite cu un ciocan și un târnăcop, ci cu „exploatarea digitală a fosilelor”: o combinație de tomografie de înaltă rezoluție – care generează imagini ale secțiunilor transversale ale rocii la scară microscopică – și un model de inteligență artificială, antrenat să detecteze structuri organice, adică rămășițe de animale, în seturi mari de imagini.

Tehnica, dezvoltată chiar de echipă, a făcut posibilă găsirea unor fălci care ar fi trecut complet neobservate prin metode convenționale și vizualizarea lor ca modele digitale tridimensionale fără a deteriora roca care le conține.

Autorul recomandă:

Enigmă de 300 de milioane de ani, elucidată: cea mai bătrână caracatiță din lume s-a dovedit a fi altceva