Există o limită a vieții umane? Un studiu indică factorul responsabil care ne împiedică să trăim până la 200 de ani

Chiar dacă am reuși să oprim aproape toate mecanismele îmbătrânirii, propriul nostru ADN ar scrie totuși ultima pagină a poveștii, spune La Razon.

De milenii, omenirea încearcă să răspundă la aceeași întrebare. Ghilgameș a căutat răspunsul în Mesopotamia antică, alchimiștii din Evul Mediu și l-au imaginat, iar astăzi geneticienii și biologii moleculari îl investighează folosind instrumente la care predecesorii lor nici nu ar fi putut visa: există oare o limită a vieții umane? Speranța de viață a crescut constant în ultimul secol: în 1900 era de 32 de ani, în timp ce astăzi media globală a depășit dublul acestei valori, apropiindu-se de 75 de ani. Totuși, o viață mai lungă nu înseamnă neapărat că pragul biologic a dispărut. Adevărata întrebare este dacă există un moment în care corpurile noastre pur și simplu nu mai pot funcționa.

Un nou studiu publicat în revista Nature Aging propune un răspuns surprinzător. Potrivit autorilor, conduși de Dmitrii Kriukov, chiar dacă am reuși într-o zi să eliminăm practic toate cauzele majore cunoscute ale îmbătrânirii, ar rămâne un inamic inevitabil: mutațiile pe care celulele noastre le acumulează continuu de-a lungul vieții. Iar acest proces, în sine, ar fi suficient pentru a stabili limita biologică a longevității umane undeva între 150 și 200 de ani. Pe scurt: îmbătrânirea înseamnă acumularea de erori.

FLASH NEWS Panică pe străzile dintr-o suburbie a Parisului. Un bărbat a ieșit cu arma în stradă și a amenințat că-i împușcă pe toți cei care votează cu Mélenchon

22:58

REACȚIE Șefa Funky Citizens îi critică pe guvernanți după protestul fermierilor din Piața Victoriei: „La București, furia n-a primit nimic”

22:56

De fiecare dată când o celulă se divide, trebuie să își copieze cele aproximativ 3 miliarde de „litere” ale ADN-ului. Procesul este extrem de precis, dar nu e perfect. Din când în când, mai apare o mică eroare: o literă se modifică, dispare sau este duplicată. Acestea sunt cunoscute sub numele de mutații somatice, modificări care nu sunt nici moștenite de la părinți, nici transmise copiilor, ci se acumulează lent în țesuturi pe măsură ce îmbătrânim. Este, în esență, ca și cum ai face o fotocopie după o fotocopie: dacă procesul continuă, imaginea finală va avea mult mai puține detalii decât originalul. Majoritatea mutațiilor somatice sunt inofensive, deși unele pot contribui la apariția unor boli precum cancerul, iar multe pur și simplu, și treptat, ar afecta capacitatea celulelor de a funcționa corect.

Astfel, provocarea pentru experți constă în a determina cu exactitate momentul în care intervine acest „punct fără întoarcere”. Iar întrucât este imposibil să se elimine, unul câte unul, diversele mecanisme ale îmbătrânirii la un organism viu, echipa lui Kriukov a recurs la modele matematice. Asta le-a permis să creeze o simulare în care au eliminat progresiv „semnele distinctive” cunoscute ale îmbătrânirii, până când a mai rămas unul singur: acumularea mutațiilor somatice. Scopul a fost acela de a răspunde la o singură întrebare: dacă am putea rezolva toate celelalte probleme și ar rămâne doar mutațiile somatice, cât timp am putea trăi?

Răspunsul a fost neașteptat de optimist, dar în același timp, pesimist. În absența altor procese de îmbătrânire, mutațiile ar permite o durată medie de viață cuprinsă între 146 și 194 de ani, adică mult peste media actuală de aproximativ 80 de ani. Dar totuși departe de ipotetica nemurire biologică.

Unul dintre cele mai interesante aspecte ale studiului este faptul că demonstrează că nu toate organele îmbătrânesc în același mod. Ficatul, de exemplu, posedă o capacitate enormă de regenerare. Celulele sale sunt înlocuite continuu, eliminându-se astfel o parte semnificativă a mutațiilor acumulate. Conform modelului, acest țesut ar putea rămâne funcțional timp de mii de ani dacă s-ar baza exclusiv pe acel mecanism. Creierul și inima, însă, ar funcționa după alte reguli.

Neuronii și cardiomiocitele se divid rareori după atingerea vârstei adulte. Ele sunt celule menite să rămână alături de noi pe parcursul a aproape întregii vieți. Acest lucru înseamnă că ele păstrează, timp de decenii, și mutațiile acumulate în decursul timpului. În cele din urmă, aceste mici erori ajung să perturbe funcții esențiale, ca gândirea, memoria și ritmul cardiac. Prin urmare, studiul concluzionează că tocmai aceste organe determină, în ultimă instanță, adevărata limită biologică a longevității noastre.