Ștefan Popescu, analiză de weekend: SUA caută o ieșire controlată din Ucraina. România, între Berlin și Ankara

Indiferent de mesajele războiului informațional care sunt preluate copios de multe instituții media și alți vectori din spațiul public, se conturează tot mai mult situația imposibilității de a provoca Rusiei o înfrângere strategică în Ucraina. Americanii au înțeles acest lucru și încearcă în mod acut să iasă din acest conflict. A fost una din misiunile directorului CIA la Moscova și va fi tema apropiatei deplasări în capitala rusă și la Kiev a emisarilor americani Jared Kushner și Steve Witkoff.

Această situație dramatică pentru Ucraina va merge în paralel cu unele lovituri în adâncimea teritoriului rus, unele poate cu rezultate spectaculoase ca imagine care vor hrăni tradiționalele mesaje cu « Ucraina învinge » și vor permite delegitimarea în spațiul public a celor care, ca mine, caută să prezinte realitatea și pledează pentru luciditate strategică. Însă atunci când ești spațiu de proiecție și beneficiezi din plin de concursul unor idioți utili, unii urcați până la demnitatea de ministru, cei care caută să pună pe primul loc interesele de securitate ale României, deranjează.

FLASH NEWS Miruță anunță că s-a plimbat cu bicicleta. La final, s-a dres cu o porție de mici

14:42

INEDIT Apariție surpriză printre legendele Stelei. Valentin Ceaușescu, alături de Lăcătuș, Pițurcă și Balint la un local din Capitală

14:41

Revenind la miezul discuției noastre, Statele Unite caută o ieșire nu oricum, ci una controlată, dintr-un război în care obiectivele nu au fost atinse. Și nu numai din războiul din Ucraina ci și o redimensionare a prezenței în Europa. Dar atunci când un centru imperial își reduce implicarea, apar centre regionale, semi-imperiale, care încearcă să ocupe spațiul creat. Aceste puteri mai mici își proiectează influența nu aidoma SUA ci prin rețele de dependență.

În Europa, primul candidat la acest rol este Germania. Pentru Berlin, vechea formulă strategică s-a încheiat. Modelul german de după Războiul Rece s-a bazat pe trei elemente: energie ieftină din Rusia, protecție militară americană și acces liber la piețele globale. Războiul din Ucraina a rupt primul pilon. Retragerea relativă americană pune sub semnul întrebării al doilea. Iar competiția cu China pune presiune asupra celui de-al treilea. Germania trebuie să se reinventeze. De aceea, transformarea sa militară nu este doar o reacție la Rusia. Este încercarea de a transforma puterea economică în putere strategică. Sprijinul acordat Ucrainei, dezvoltarea industriei de apărare și producția comună de drone cu rază lungă de acțiune fac parte dintr-o nouă arhitectură. Cele 5.000 de drone dezvoltate pentru Kiev, capabile să lovească la distanțe de până la 1.500 de kilometri, nu reprezintă doar un instrument militar. Ele reprezintă un mesaj politic: Germania vrea să demonstreze că poate furniza securitate. Că are legitimitatea să fie un centru de gravitație european bazat pe industrie, tehnologie și infrastructură militară.

România este văzută ca una dintre piesele acestei arhitecturi proiectate de Berlin. Prin programele europene de apărare, prin investițiile industriei germane și prin contractele majore de înzestrare, România intră într-un ecosistem strategic în care Germania joacă un rol central. În domeniul apărării, industria germană încearcă să ocupe o parte importantă din piața românească, iar proiectele asociate cu Rheinmetall și cu mecanismele europene de finanțare militară arată că România devine o platformă importantă pentru construcția unei capacități militare europene având ca pivot Germania.

Un alt indiciu este reacția la incidentul de la Leipzig după atribuirea de către Germania a responsabilității către Rusia. Faptul că România a urmat această linie prin convocarea ambasadorului rus, devenind, după Germania și Franța, a treia țară europeană care a reacționat diplomatic în această direcție, ne arată alinierea cu nucleul european care definește securitatea continentului din perspectiva germană.

Dar România nu se află numai în orbita Berlinului. La Marea Neagră și-a făcut apariția un alt centru de putere semi-imperial. Turcia. Ankara nu este o putere anti-occidentală. Este ceva mai complicat. Este membru NATO, dar refuză să fie un simplu executant al politicii americane. Cooperează cu Rusia, dar este rivală cu Moscova în mai multe regiuni. Colaborează cu Occidentul, dar își urmărește propriul proiect regional. Turcia controlează strâmtorile Mării Negre, are influență în Caucaz, în Balcani, în Siria și în Mediterana orientală. Această poziție îi permite să joace simultan mai multe partide. Intrarea semnificativă a companiilor turcești pe piața românească de apărare, făcută fără îndoială cu acordul Washingtonului (nu pot să nu mă gândesc la toate eforturile în van ale Naval Group și opacitatea mediilor politico-militare de decizie din România care ne indică faptul că deschiderile serioase pe piața de armament din România se fac cu acordul Washingtonului), pledează în favoarea unui centru semi-imperial care încearcă să se impună în România. Semnalele pe care le am este că Washingtonul preferă în cazul României mai degrabă Turcia decât Germania iar prietenii noștri turci sunt conștienți de acest lucru – nu întâmplător, între mesajele înregistrate pentru cei 180 de șefi de misiune aduși în țară la Reuniunea Anuală a Diplomației Române, cel al ministrului Hakan Fidan a fost cel mai percutant.

România devine astfel locul unde cele două proiecte, german și turc, se întâlnesc. Ambele evoluează sub umbrela americană, în orice caz Washingtonul încearcă să se asigure că proiecția acestor centre evoluează în admiși parametri. Exemplu: Recenta sancționare a băncii turce Golden Global Yatırım Bankası, în contextul acuzațiilor privind legături financiare cu rețele iraniene sancționate, trebuie privită și prin această lentilă. Pentru Ankara, mesajul este clar: Poți avea autonomie. Poți negocia. Poți construi relații proprii. Dar există limite atunci când proiectul tău intră în conflict cu interesele americane sau cu arhitectura regională susținută de Washington. Iar aici trebuie să vedem în special Israelul. De asemenea, în ceea ce privește Germania (devenită principalul susținător al Ucrainei), amenințarea lui Donald Trump că europenii ar trebui să ramburseze costurile suportate de administrația Biden pentru susținerea Ucrainei, reprezintă un avertisment pentru a accepta dinamica americană în raport cu Moscova.

În concluzie, nu pot să nu observ anumite « permanente ale istoriei », spre a folosi expresia dragă marelui istoric Gheorghe Brătianu – dacă criza economică germană își vede rezolvarea în complexul militaro-industrial, exact ca la începutul anilor 1930, ambițiile regionale ale Turciei creează dependență (a se vedea vehiculul Cobra, asamblat la Mediaș, excelent cantitativ dar ultradependent de piesele de fabricație turcești, fără posibilitatea de substituție din lanțul industriei auto din România) dar prezintă avantajul interesului pentru o Marea Neagră funcțională și găsirii unei soluții diplomatice în Ucraina.