EXCLUSIV VIDEO | Declinul industriei de armament. ”Jaf organizat, ca în pădurile României, a fost și în fabricile de la Cugir”

Publicat: 03/06/2022, 16:24

Gândul continuă serialul marilor privatizări eșuate cu declinul industriei de armament în ultimii 30 de ani și cu degradarea în ritm accelerat, în anii tranziției, a fabricii de armament de la Cugir, unitate de elită a economiei comuniste.

  • România ajunsese, în anii ’80, în top 10 mondial în ceea ce privește exportul de arme.
  • ”Ca tonaj pe încărcătura navelor, din portul Constanța pleca mai mult armament decât oțel și grâu la un loc”, spune istoricul Marius Oprea.
  • După revoluția din 1989, pentru fabrica de la Cugir au urmat timpuri de derută și, mai apoi, tehnici de supraviețuire, în condițiile unui șomaj mascat și cu o formă haotică de privatizare.
  • O martoră atât a perioadei de apogeu a fabricii, cât și a distrugerii ei treptate în perioada tranziției descrie situația după ce s-a aflat că fabrica se va închide: ”Jaf organizat. Jaf! Ca pădurile României, așa s-a întâmplat și în fabricile de la Cugir”.

În urmă cu patru luni, la Cugir avea loc o grevă spontană a angajaților de la cele două fabrici de armament. Muncitorii cereau o majorare cu 30% a salariilor, date fiind condițiile periculoase în care lucrează. Salariul lor net este sub 1.800 de lei. Greva lor venea mai ales pe fondul creșterii facturilor la energie și al impactului inflației asupra prețurilor la alimente.

Înainte de 1990, industria de armament din România a intrat într-un declin profund. În această industrie lucrau pe vremea comunismului peste 200.000 de angajați și se vindea armament în valoare de aproape 2 miliarde de dolari.

În 2021 mai existau doar 11.000 de angajați în toată industria de armament, iar volumul total al vânzărilor era de 119 milioane de euro. Prin comparație, vecinii bulgari și cehi, care și-au păstrat și retehnologizat industria de armament, au reușit în 2021 să obțină profituri de aproape 2 miliarde de euro.

Presa, economiștii și liderii de sindicat din industrie susțin că acest declin al industriei de armament românești s-ar fi întâmplat din cauza absenței retehnologizării, pe parcursul a peste trei decenii. Tehnologia este învechită și datează din anii ‘70.

România era în top 10 mondial la exportul de arme

Peisajul dezolant al industriei de armament românești de azi este cu atât mai șocant văzut în contrast cu trecutul comunist. Trebuie reamintit că una dintre principalele surse ale veniturilor în valută pentru regimul lui Ceaușescu a fost industria de apărare, implicit exportul de armament.

Declinul nu s-a produs brusc.

”În 2001-2002, în Congo, ambele părți beligerante din războiul civil se măcelăreau cu AKM-uri fabricate la Cugir”, spune istoricul Marius Oprea.

Un element care a influențat decizia regimului Ceaușescu de a dezvolta o industrie locală de armament a fost episodul invaziei armatei sovietice în Cehoslovacia, în 1968. Ceaușescu voia să dezvolte arme proprii și să nu depindă în procesul de modernizare a armatei române de importuri din Uniunea Sovietică.

Peste două treimi din necesarul intern de armament și echipament militar ajunsese să fie produs în țară. Astfel, România producea armament și echipament militar pentru uz propriu, dar si pentru export. În fabricile de armament ale României comuniste se mai fabricau: muniție, mortiere, lansatoare de grenade și piese de schimb pentru diverse arme.

Începând din anii ‘70, în doar un deceniu, până aproape de căderea regimului Ceaușescu, România ajunsese în top 10 mondial în ceea ce privește exportul de arme. La începutul anilor ’80, exportul de arme era la aproximativ 700 milioane de dolari. Dar unde ajungeau aceste arme?

”România era una dintre principalele exportatoare de armament clasic, ca să zicem așa, în special armament ușor. Primele în topul exporturilor erau puștile mitralieră AKM copiate și fabricate la Cugir, pentru că erau mult mai ieftine decât originalele, fiind un fel de clone ale acestora, dar, altfel, la fel de bune.

Piața de desfacere era una largă. Era facilitată de contactele pe care Ceaușescu le stabilise cu majoritatea țărilor din Orientul Apropiat, de Africa, zone de altfel în care se desfășurau, sau urmau să se desfășoare, conflicte interne, unele chiar de mare amploare.

Continuarea războiului civil din Liban, după cum se știe, a fost o piață foarte bună pentru armamentul ușor românesc, iar piețele de desfacere erau sigure și multiple”, spune istoricul Marius Oprea.

Ceaușescu nu avea treabă cu respectarea vreunui embargo, chiar dacă era vorba de așa ceva. Oricum, având în vedere că în 1987 i se retrăsese României clauza națiunii celei mai favorizate în relația cu Statele Unite, nu mai avea nimic de pierdut. Astfel încât, România a fost utilizată de Uniunea Sovietică drept poartă de ieșire pentru armament. Practic, dacă este să judecăm ca greutate, ca tonaj, încărcătura navelor, din portul Constanța pleca mai mult armament decât oțel și grâu la un loc”.

Istoricul Marius Oprea

Nave rapide de atac pentru flota militară chinez au fost produse în România

În anii ‘80, în plin comunism, fabrica de armament de la Cugir plasa pe diverse piețe internaționale tradiționale  armament omologat de țările care făceau parte din Tratatul de la Varșovia. Arme ușoare, tunuri și faimosul tancul românesc TR 77, care s-a fabrica între 1979 și 1985, o copie a unui tanc sovietic.

Totodată, uzinele de armament din România mai produceau transportoare blindate, elicoptere și avioane subsonice. Beijingul a comandat României în acea perioadă să construiască nave rapide de atac pentru flota militară chineză.

”Irakul datora României 2 miliarde de dolari pentru arme”

Fostă proiectantă în cadrul uzinei de armament de la Cugir, Zina Patachi, azi pensionară, a lucrat în această unitate considerată de elită a economiei comuniste între 1974 și 2004. Ea a fost martoră atât a perioadei de apogeu a fabricii, cât și a distrugerii ei treptate în perioada tranziției :

”Cugirul a însemnat foarte multe pentru economia națională. A fost printre primele opt întreprinderi importante din țară. Cred că ținea tot județul întreprinderea asta, nu doar orașul Cugir. Dar, așa a fost cu revoluția noastră.

Erau piețe de desfacere în toată lumea, începând din Orientul Mijlociu, Africa, și prin Europa, dar mai puțin. Noi aveam CAER-ul pe vremea aceea, și, în interiorul acestei structuri, mai existau piețe de desfacere. În plus, erau ieșirile la târgurile internaționale, unde se testau piețele, să se vadă ce se vinde și ce se cere.

Multe piețe erau în Orientul Mijlociu și în Africa. Ca țări, Irakul era ceva ceva de vis. Irakul ne era dator în pragul revoluției 2 miliarde de dolari, bani care nu știu unde au intrat și la cine s-au virat. Pentru că, până la revoluție, nu erau intrați acești bani în bugetul fabricii.

Cu palestinienii aveam iarăși afaceri. Arafat (fostul președinte palestinian Yassr Arafat – n.r.) venea întruna la noi. Și delegații de chinezi am văzut prin fabrică”, mărturisește Zina Patachi.

Criza fabricilor de armament

După 1989, unul dintre obiectivele noului stat român democratic a fost intrarea în structurile euro-atlantice. Acest deziderat și-a pus amprenta pe industria de armament din epoca ceaușistă. Aceasta trebuia privatizată și noua tehnologie militară trebuia aliniată cu standardele militare occidentale, în vederea aderării la NATO, și, mai ales, după aderarea la această alianță.

Fabrica de armament de la Cugir nu a făcut excepție. Din păcate, privatizarea acesteia a însemnat pierderea unor piețe tradiționale de desfacere de armament. Un factor important a fost și indiferența factorilor decizionali față de nevoia de a investi în tehnologii de ultimă generație.

”Nu au mai existat reutilări, investiții în domeniu, apoi a existat și un mare dezinteres, fabricile de armament au fost repede afectate în perioada de tranziție și au intrat rapid în criză”, spune Marius Oprea.

”Jaf organizat, ca în pădurile României, a fost și în fabricile de la Cugir”

Situația fabricii de armament de la Cugir  – cunoscută cu numele de cod Secția Mecanică 7- s-a degradat în anii tranziției într-un ritm accelerat.

Pentru muncitorii acestei unități economice de elită au început timpuri de derută și, mai apoi, tehnici de supraviețuire în condițiile unui șomaj mascat. Directorii, șefii de secție, angajații, liderii de sindicat, aflând că fabrica se va închide, au început o formă haotică de privatizare, prin însușirea personală a pieselor și componentelor tehnologice.

Zina Patachi își amintește cum directorii de atunci ai fabricii cereau avizarea unor cecuri de miliarde de lei, fie sub formă de produse, fie în bani lichizi, dar nimeni nu știa unde ajung acești bani.

Am întrebat-o pe fosta proiectantă de la fabrica de armament din Cugir cum ar defini acest fenomen petrecut chiar sub ochii ei:

”Jaf organizat. Jaf. Ca pădurile României. Așa s-a întâmplat și în fabricile de la Cugir. Jaf. Și cu sindicatele, și cu toți. V-am spus: până la lucrătorul simplu din magazine. Până acolo. Și toate făcute peste capetele oamenilor. Prea puțini știau ce se întâmplă. Eu am știut pentru că treceau prin mine anumite lucruri și trebuia să semnez. Or, cum să îmi asum eu răspunderea când neam de neamul meu, să își vândă tot cea ce avea, și nu puteau plăti”.

Pentru a reveni în rândul producătoarelor de armament, cel puțin pe anumite segmente performante, România ar avea nevoie de 300 de milioane de euro investiții.

Un proces urgent de retehnologizare, în conformitate cu standardele occidentale ale industriei de armament din Occident, ar oferi o nouă șansă acestui sector strategic. S-ar putea reîncepe fabricarea de arme sau componente de arme, pentru care ar putea găsi azi foarte repede piețe de desfacere în toată lumea.


EXCLUSIV VIDEO | Culisele dispariției industriei românești. ”Îngroparea” coloșilor industriali din perioada comunistă, între teoriile conspirației, grupuri de interese și erori economice

EXCLUSIV VIDEO | Mărirea și decăderea combinatului de cupru de la Zlatna. Metalul roșu căutat de toată lumea stă de 20 de ani în spatele porților cu lacăte ruginite 

EXCLUSIV VIDEO | Soarta căilor ferate române. Cum să ajungi în spațiul feroviar unic european cu trenuri care întârzie într-un an cât pentru 70 de ani

Bogdan Rădulescu
Bogdan-George Rădulescu, jurnalist, analist politic. Jurnalist între 1995-2015 (Radio România Internațional, Radio România Actualități). A fost corespondent la Bruxelles pentru Radio România (2011-2015), acreditat la Comisia Europeană şi la citeste mai mult