Ascensiunea Dragonului de Jad. Cum a ajuns CHINA cea mai mare economie a lumii, după ce a fost în genunchi după Al Doilea Război Mondial

Din 1949, China a cunoscut un proces de dezvoltare economică surprinzător și turbulent. A experimentat revoluție, socialism, Maoism, perturbări cauzate de evenimente precum Marele Salt Înainte și Revoluția Culturală și, în cele din urmă, o reformă economică treptată și creșterea rapidă în perioada post-maoistă.

Viteza transformării Chinei dintr-una dintre cele mai sărace țări într-una dintre cele mai mari economii ale lumii este neegalată în istorie.

Situația în 1949

În 1949, economia Chinei suferea de pe urma efectelor ale deceniilor de război civil. Multe mine și fabrici fuseseră avariate sau distruse.

La sfârșitul războiului cu Japonia în 1945, trupele sovietice demontaseră aproximativ jumătate din utilajele din zonele industriale majore din nord-estul Chinei și le expediaseră în Uniunea Sovietică.

ALEGERI 2025 AUR aduce acuzații către Biroul Electoral Județean Buzău după ce a respins toate sesizările formațiunii

22:02

SOCIAL Cum poți vota dacă ai cartea de identitate electronică. Noi reguli în secția de votare, pe 7 decembrie 2025

21:52

Sistemele de transport, comunicații și energie electrică erau distruse sau avariate din cauza lipsei de întreținere.

Producția de alimente era cu aproximativ 30% sub nivelul de vârf de dinainte de război, iar problemele economice erau agravate de una dintre cele mai virulente rate ale inflației din istoria lumii.

După înfrângerea suferită în Războiul Civil Chinez, naționaliștii fugiseră cu rezervele de aur, argint și dolari ale țării. Comerțul era distrus, moneda națională era lipsită de valoare, iar economia se baza pe troc.

Primele măsuri (1949-1952)

Mao Zedong și Zhou Enlai

Începând cu 1949, sub Mao Zedong, China s-a concentrat pe stabilirea unui sistem socialist cu investiții masive în industria grea și infrastructură, alături de reforme în sănătatea publică și alfabetizare. Economia funcționa sub un sistem de planificare centralizată și alocare a resurselor, cu comerț exterior limitat și autosuficiență.

Primul program de guvernare acorda prioritate proprietății de stat, deși lua în considerare și unele interese private.

Pentru a ține inflația sub control până în 1951, guvernul a unificat sistemul monetar, a redus creditele, a restricționat bugetele guvernamentale la toate nivelurile și le-a pus sub control central și a garantat valoarea monedei.

Sistemul bancar centralizat era axat pe câteva instituții de stat, iar reglementările bancare erau inspirate din cele ale Uniunii Sovietice.

Succesul Partidului în combaterea hiperinflației și stabilizarea prețurilor a devenit o sursă majoră de legitimitate a noului guvern.

Creșterile de prețuri din anii 1950 până în anii 1970 au fost în general minime, deși perioadele Marii Salt Înainte și Marii Foamete au fost excepții notabile. În timpul lui Mao, China a avut în cele din urmă una dintre cele mai stabile monede fiduciare din istoria modernă.

Primul plan cincinal (1953-1957)

După ce a restabilit o bază economică viabilă, Mao Zedong, Zhou Enlai și alți veterani revoluționari erau pregătiți să se angajeze într-un program intensiv de creștere industrială. În acest scop, administrația a adoptat modelul economic sovietic sub sloganul „Învață de la Uniunea Sovietică”.

În perioada 1953-1956, China a naționalizat comerțul, industria și meșteșugurile.

Procesul de colectivizare a început încet, dar s-a accelerat în 1955 și 1956. În 1957, aproximativ 93,5% din toate gospodăriile agricole s-au alăturat cooperativelor de producători.

Deși sectorul agricol a primit doar 6,2% din buget în primul plan cincinal, producția brută agricolă a crescut cu 24,7%. În parallel, clasa muncitoare industrială a crescut de la șase milioane la zece milioane, iar producția industrială a crescut cu 31% în 1955 și cu încă 10% în 1956.

Marele Salt Înainte (1958-1961)

Perioada Marelui Salt Înainte a înregistrat o scădere masivă a PIB-ului din cauza economiei închise și a eșecului planificării centralizate.

În 1958, Mao Zedong a lansat o campanie ambițioasă de transformare a țării dintr-o societate agrară într-o societate industrializată, cu o strategie de industrializare puternic influențată de modelul sovietic, dar care s-a confruntat cu provocări din cauza infrastructurii inadecvate.

Mao dorea o creștere a producției rurale de cereale și o creștere a activității industriale, dar disprețuia experții tehnici și principiile economice de bază, ceea ce a însemnat că industrializarea zonelor rurale a depins exclusiv de țărani.

Politicile care au deviat forța de muncă din agricultură către proiecte industriale, cum ar fi furnale de oțel construite în curțile tăranilor, au dus la o scădere catastrofală a producției agricole; în consecință, penuria de alimente s-a răspândit.

Ca rezultat, se estimează că Marele Salt Înainte a provocat între 15 și 55 de milioane de decese în China, iar ceea ce s-a numit Marea Foamete Chineză din 1959-1961 ar fi fost cea mai mare sau a doua cea mai mare foamete din istoria omenirii.

Recuperarea după Marele Salt Înainte (1961-1965)

Unele elemente ale economiei de piață au fost introduse pentru redresarea economică. În ciuda tulburărilor politice din timpul erei Mao, PIB-ul Chinei a crescut în medie cu 6,2% pe an în perioada 1952-1978.

Industrializarea în timpul erei Mao a dus la acumularea semnificativă de capital fizic și uman, care a pus bazele reformelor de succes ale Chinei.

Primul raport al Băncii Mondiale privind China evalua pozitiv epoca Mao, citând creșterea rapidă și industrializarea, precum și „eliminarea virtuală a celor mai grave aspecte ale sărăciei”, deși a identificat și loc de îmbunătățire.

Marea Revoluție Culturală (1966-1976)

În mai 1966, Mao a lansat Revoluția Culturală, spunând că elemente burgheze se infiltraseră în guvern și în societate cu scopul de a restaura capitalismul. Sub sloganul „răzvrătirea este justificată”, scopul declarat al Revoluției era de a păstra comunismul chinez, epurând rămășițele de elemente capitaliste și tradiționale din societatea chineză.

Revoluția Culturală a fost caracterizată de violență și haos în societatea chineză.

Estimările numărului de morți variază foarte mult, de obicei între unu și două milioane, inclusiv un masacru din Guangxi care a inclus acte de canibalism, precum și masacre în Beijing, Mongolia Interioară, Guangdong, Yunnan și Hunan.

Gărzile Roșii au căutat să distrugă „Cei Patru Vechi” (idei vechi, cultură veche, obiceiuri vechi și obiceiuri vechi), adesea sub forma distrugerii artefactelor istorice și a siturilor culturale și religioase.

Zeci de milioane de oameni au fost persecutați, inclusiv oficiali de rang înalt; milioane de oameni au fost persecutați pentru că erau membri ai celor „cinci categorii negre”, printre care intelectualii și oamenii de știință.

Mao a condus China mult timp și, chiar dacă a remodelat societatea atât din interior, cât și din exterior, adevărata revoluție a venit cu Deng Xiaoping, care a preluat puterea după moartea lui Mao în 1977.

Reformă și deschidere (1978-2005): O perioadă de tranziție

Deng a înțeles că economia chineză trebuie să se schimbe substanțial și a început o tranziție de la o economie comunistă la una mai orientată spre piață. El a înțeles că Partidul și-ar fi menținut cu ușurință poziția predominantă în țară dacă economia înflorea.

Politicile de reformă și deschidere ale lui Deng Xiaoping au introdus o cantitate mare de elemente de economie de piață în economia Chinei. Începând cu 1978, reformele economice au dus la o creștere rapidă, privatizare și o integrare în economia globală.

Această perioadă a văzut ascensiunea sectorului privat, liberalizarea salariilor și prețurilor și deschiderea sporită către investițiile străine și comerț, care a alimentat creșterea economică rapidă.

Rezultatul a fost o creștere medie a PIB-ului de 10,2% între 1978 și 1988 – depășind cu mult creșterea marginală de 2,6% din era Mao.

Președintele american Jimmy Carter împreună cu liderul chinez Deng Xiaoping la semnarea acordului chino-american în ianuarie 1979

De la începutul perioadei de reformă economică în 1978, China a înregistrat îmbunătățiri majore ale standardelor medii de viață și a cunoscut o relativă stabilitate socială.

Transformarea economică a dus la o reducere fără precedent a sărăciei, peste 800 de milioane de oameni ieșind din sărăcie extremă între 1978 și 2018.

Economistul Thomas Rawski a rezumat dezvoltarea economică a Chinei din 1957 până în 1979:

„O națiune care până în 1957 nu putea fabrica tractoare, centrale electrice sau ceasuri de mână produce acum computere, sateliți tereștri, contraceptive orale și arme nucleare. Abilitățile tehnice necesare pentru dezvoltarea industrială nu mai sunt limitate la câteva enclave urbane izolate.”

În urma turbulențelor politice din 1989, creșterea economică a Chinei a cunoscut o scădere majoră în 1989-1991, dar China și-a revenit și a atins o rată medie de creștere de peste 10% în perioada 1992-2000 și în perioada 2021-2007 dinaintea crizei financiare globale din 2008.

Tendințe recente și proiecții (2005-2025)

După perioada de reformă și deschidere, China a evoluat într-o putere a economiei mondiale. Din anii 1980, China a fost economia cu cea mai rapidă creștere din lume, cu o rată medie anuală de creștere de 10% din 1978 până în 2005, pe baza statisticilor guvernamentale. În 2005, PIB-ul Chinei a ajuns la 2,286 trilioane de dolari.

Accentul s-a mutat din ce în ce mai mult de la viteză la dezvoltare de înaltă calitate, punând accentul pe sustenabilitate, inovație și prosperitate comună.

În 2025, China își continuă dezvoltarea ghidată de stat, confruntându-se cu provocări structurale precum o criză imobiliară și scăderea randamentului investițiilor, menținând în același timp o creștere ridicată a PIB-ului determinată de producție, infrastructură și exporturi.

Proiecțiile pentru 2025 anticipează o țintă de creștere economică probabil atinsă, cu o creștere estimată de aproximativ 4,8%.

Foto: Profimedia

RECOMANDAREA AUTORULUI: