„Dincolo de calea ferată”, cu Cătălin Mitulescu: Femeia e cel mai puternic motiv să te întorci

Redactor:
Katy Marinescu
Regizorul Cătălin Mitulescu: Cred că femeia e cel mai bun puternic motiv ca să te întorci

„Dincolo de calea ferată”, o poveste misterioasă și tensionată de dragoste cu nuanțe, și comice, și nostalgice, care are loc la margine de București, este cel mai recent film al regizorului Cătălin Mitulescu. Avându-i pe Ada Condeescu și Alexandru Potocean în rolurile principale, lungmetrajul „Dincolo de calea ferată” a avut premiera pe marile ecrane vineri, 22 aprilie.

În interviul acordat agenției MEDIAFAX, regizorul Cătălin Mitulescu comentează anumite scene din noul său film, povestește despre spațiul ales pentru desfășurarea acțiunii, despre rolul tăcerii, despre întoarceri și reîntâlniri, despre regizori preferați.

Prezentăm interviul acordat MEDIAFAX de Cătălin Mitulescu:

Reporter: Ai trăit o dramă de genul ăsta sau de unde a pornit?

Cătălin Mitulescu: Întâi aveam de gând să scriu o poveste a reîntoarcerii. Adică un bărbat care se reîntoarce după un anumit timp și își reconsideră viața. Dar îmi trebuia un motiv puternic să se întoarcă. Nu se putea să se reîntoarcă pur și simplu. Și am trecut prin mai multe faze cu scenariul și, până la urmă, am rămas la o femeie. Cred că femeia e motivul cel mai bun, cel mai puternic ca cineva să se întoarcă. Dar cum atunci când te întorci, niciodată lucrurile nu sunt cum le-ai lăsat, știi cum e, trecutul nu-l găsești niciodată acolo unde îl cauți. Și nici femeia pe care ai lăsat-o nu o găsești niciodată la fel. Așa a apărut „Dincolo de calea ferată”. Și am căutat un ring, am căutat un spațiu în care ei să se regăsească. Și mi-a venit în cap locul ăsta, dincolo de București…la marginea Bucureștiului, undeva în câmp, lângă o cale ferată.

Reporter: De ce lângă o cale ferată, de ce dincolo de calea ferată? E o metaforă a drumului?

Cătălin Mitulescu: Nu e nicio metaforă. E un loc foarte special, e un loc care a rămas cumva blocat în timp unde încă mai întâlnești oi, cai, apă. Dar în zare vezi tot cartierul nou din Băneasa. Și îmi place cartierul ăsta foarte mult, am copilărit în el. E cartierul care are străzile acelea care se termină în calea ferată. Și acolo unde trece un tren, de fapt se schimbă totul, e altă atmosferă. Și aveam nevoie ca ei să se întâlnească din nou ca bărbat și femeie și să vadă cum continuă sau dacă se despart sau nu de despart. Și am simțit povestea în locul ăsta: dincolo de calea ferată. Plus că era clar că ei s-au cunoscut acolo, știi? Chiar mie mi-era clar. Și, discutând cu actorii, au venit toate lucrurile astea din trecut, cum ea mergea pe acolo pe lângă calea ferată, avea sandalele alea și picioarele erau prăfuite și pietrele alea care sunt pe calea ferată. Trebuie să știi să mergi pe calea ferată, nu poți să mergi așa oricum. Și tot timpul ai o dilemă: dacă să mergi încălțat sau descălțat. Și uneori ești obligat să mergi descălțat, pentru că nu poți să mergi în papuci. Și atunci se merge într-un anumit fel. Femeile merg într-un anumit fel pe calea ferată. Și îți dai seama că sunt deja multe emoții, multe povești. Și din asta s-a născut filmul.
Dincolo de calea ferată e un spațiu în care e permis orice și un spațiu în care simți nevoia să alergi, să te confrunți… E un spațiu foarte sălbatic așa, care trezește în tine niște instincte. Dincolo de calea ferată. Mergi pe o stradă, mai ales vara, e asfaltul fierbinte, oamenii sunt în casă, mai sunt doi-trei la cafenea, ascunși. Și deodată ajungi la calea ferată. Simți mirosul ăla de linie, de motorină, de cale ferată, de piatra încinsă, de iarba uscată…

Reporter: Ai trăit vreo experiență de genul ăsta cu un părinte sau un prieten care a trebuit să plece din țară?

Cătălin Mitulescu: Toate lucrurile astea le-am trăit, bineînțeles, dar niciuna nu am trăit-o așa cum e în film. Cine n-a trăit o despărțire și cine nu s-a gândit că poate ar merge mai bine dacă s-ar întoarce? Cine n-a încercat să se întoarcă? Ai văzut că tot timpul te întorci. E o chestie așa, e ca o spirală. Te întorci în viață în locurile în care ai fost, te întorci poate la iubita de care te-ai despărțit. Sunt experiențe pe care le avem cu toții. Nu? Și femeile se întorc. Sau nu se întorc? Ele provoacă întoarcerea, nu? Cumva. Adică vor așa să se lămurească care e treaba, nu? În general, o femeie are nevoie așa, de o lămurire așa, nu? Cred. Habar n-am. De o… confruntare finală.

Reporter: Da. Cum vezi tu filmul? Din ce am văzut, mie îmi pare un examen. Și dacă reușesc să depășească o anumită piedică sau să se lămurească…

Cătălin Mitulescu: Deci tu te gândești că ea l-a supus pe el la un examen… Cred că asta e perspectiva feminină asupra poveștii. Mie mi se pare că el a fost foarte înțelept, foarte precaut. Și a reușit să o ducă spre ce voia el. Așa mi se pare. De fapt, orice perspectivă ai aborda, din punctul de vedere al femeii sau al bărbatului, e vorba despre același lucru – doi oameni care se întâlnesc după un timp și vor să afle ceva. (…) Pentru mine a fost povestea unui cuplu care se întâlnește după o perioadă. Cu toată tensiunea, cu toată atracția, cu toată emoția care rezultă din întâlnirea asta. Și mi s-a părut că merită să fac un film despre asta, că am ceva de povestit despre asta.

Reporter: Nu are foarte multe replici. Sunt multe pauze de tăcere. De ce?

Cătălin Mitulescu: Da. Eu sper ca pauzele astea să fie fără replici, dar cu încărcătură. Și cu joc. Adică ei fac tot timpul ceva, își demonstrează ceva, folosesc obiectele din jurul lor sau povestea. Nu e pauza în care, pur și simplu, nu se întâmplă nimic. Am plecat, la fel, de la tensiunea asta pe care ți-o dă o întâlnire după un timp. E greu să-ți folosești cuvintele. Uneori, pauzele se joacă mai bine (…) Uneori, când răspunzi cu pauză, deja lucrurile o iau razna. Știi? Adică întrebi ceva important și ți se răspunde cu o pauză întainte. Pauza aia… nu?

Reporter: Da… Cum ai construit personajul feminin? Pare că fuge un pic de adevăr sau nu vrea să-l spună pe tot până la capăt, fuge de partener…

Cătălin Mitulescu: Se joacă, când vine vorba despre ceea ce îi arată și, mult mai important, ceea ce nu-i arată. Adică oricum ea e o apariție pe stradă acolo. Dar nu vreau să spun așa mult din film, dar e ca o mantie de toreador, are un voal, ai văzut? Și îl joacă. El se duce într-o parte…

Reporter: Și ăsta e rolul rochiei?

Cătălin Mitulescu: (râde, n.r.) Exact. Chiar dacă nu e roșie, are mult roșu în ea. Am căutat mult culoarea. E o culoare foarte specială, care îți transmite o anumită stare, o anumită emoție. Mie îmi transmite și e o opțiune care îmi place și acum și încă funcționează. Și toate reflexiile pe care le are în funcție de scenă… dar are și roșu, cum zici tu, adică funcționează și ca o mantie de corida, ca o muletă (…) Dar ai văzut că în film e o scenă în care cineva își folosește haina, tot despre corida e vorba. Și astea au fost reperele în care ne-am mișcat. Corida, dresaj de trigri, dresaj de lei… Așa am construit scenele între ei. Pentru că despre asta e vorba.

Reporter: Care e partea ta preferată din film? Sau scena preferată.

Cătălin Mitulescu: Dimineața, când răsare soarele și organizatorul nunții își pune melodia lui preferată, „Afară e întuneric”. Aici îmi place cel mai mult filmul, dar are legătură și cu muzica din film. Dona Dumitru Siminică.

Reporter: Care e ideea cu petrecerea?

Cătălin Mitulescu: (…) Uneori simți nevoia să ajungi într-un loc în care sunt mulți oameni. Pentru că acolo ești parcă mai singur cu ea. Și ce am urmărit eu în scenă? Un anumit tip de complicitate, adică toți ceilalți știau, de fapt, ce se întâmplă între ei, dar se purtau ca și cum n-ar fi știut, deși le păsa. Și toată lumea asta pe care eu am adus-o dincolo de calea ferată, îi înconjura, așa, pe ei, cu un fel de spațiu magic (…) Aveam nevoie de lumea asta, pentru că așa am văzut povestea. Și e vorba despre lumea în care, cumva, ei se regăsesc. Și de ce se regăsesc? Pentru că e o lume în care ai văzut cum se amână totul. Toate poveștile alea paralele care sunt în film sunt poveștile unei amânări. Și era important pentru mine ca ceilalți, care sunt în jurul personajelor principale, să lase timpul să curgă altfel. Să nu ia o decizie, să se gândească și să nu fie în stare să ia o decizie. Și când timpul treace așa, fără să iei decizii, te duce undeva. Ești ca o frunză care cade pe un râu și te duce ea. Nu pui piciorul să zici: vreau asta! Și nu e nici rău, nici bine. Pur și simplu. Așa e viața, trece.

Reporter: Monica, la un moment dat, ii spune lui Radu: „te-am înșelat”. Atât. Fără alte detalii sau explicații, deși el îi cere tot adevărul…

Cătălin Mitulescu: Păi, face parte din jocul lor (…) Poți să ramai mult timp blocat în chestia asta. E adevărat, nu e adevărat. Tu ce crezi? (zâmbște, n.r.) Că eu nu sunt sigur, nu știu. Am mai vorbit cu femei care au văzut filmul și au zis că nu l-a înșelat. Deci femeile au chestia asta, să te frece, să te înnebunească. Să te mintă. Prima dată, a doua oară, dar a treia oară… A patra oară… (…) Nu mă pricep la femei (…) ele sunt un mister.

Reporter: Cât de greu ți-a fost sa faci un astfel de film? Mă refer la partea de finanțare, având în vedere ca nu are prea multe replici și nu pare un film comercial, e un pic atipic. Și cum a fost cu bugetul…?

Cătălin Mitulescu: Păi se fac și filme care sunt atipice. Se fac filme și se finanțează în mod diferit.

Reporter: E greu sa faci un astfel de film?

Cătălin Mitulescu: Trebuie sa convingi finanțatori, sa participi la un concurs cu un scenariu (…) Sa convingi niște oameni sa te finanțeze prin ce ai făcut până atunci, prin povestea în sine. Să le faci o promisiune. Dar promisiunea, în Europa, e ceva de genul: o să fac un film inspirat sau din aceasta poveste și o să-l fac cum pot mai bine, dar nimeni nu poate garanta sau promite încasări mari… Toți știu că e foarte greu să-ți returnezi banii. Și nici nu e sistemul de așa natura încât sa-ți returnezi banii. În Europa sunt foarte, foarte puțini cei care reușesc sa facă film comercial și să facă încasări suficiente ca să returneze…

Reporter: Cum crezi ca o să primească spectatorii filmul ăsta? Sau dacă o să-l înțeleagă?

Cătălin Mitulescu: Eu cred că o să-l înțeleagă, dar e important și ce fel de spectatori o sa îl vadă.

Reporter: Gândindu-mă la film, am impresia ca vă adresați unei nișe.

Cătălin Mitulescu: Toate filmele de autor se adresează unei nișe, dar sunt mulți oameni care descoperă genul ăsta de film și după aceea rămân fideli unui film de autor. Sunt foarte mulți… Sigur că la noi sunt mai puțini, dar sunt, ceea ce scriam, cinefili. Care văd filmul ca pe o experiență a lor, o experiență artistică. Nu-l văd neapărat ca pe un entertainment. Sigur că sunt diferite de filmele americane. E alt tip de raportare la film. Descoperi lumi, descoperi o poveste, descoperi niște actori. E ca o călătorie, nu e mașină de făcut bani, entertainment american. Asta nu înseamnă ca nu sunt bune filmele alea. Sunt bune, dar e altceva.

Reporter: Cum vezi noul val de regizori, care au și intrat la Cannes și cum îți explici tu explozia asta, a generației?

Cătălin Mitulescu: E noul vechi val. Tot avem valuri de un timp încoace. Oricum, ce se întâmplă în 2016 la Cannes e excepțional pentru noi. Cred ca e Cannes-ul cinematografiei române. În 2016. Și e foarte tare. Mai ales că am tot fost selectați și cu premii, și la Berlin. Și toți vorbeau în festivaluri că, gata, s-a terminat, că cinematografia română nu mai are resurse și…din contra: merge din ce în ce mai sus.

Reporter: Vezi caracteristici sau puncte comune între generația asta de regizori și cea trecuta?

Cătălin Mitulescu: Înainte de ”89? Și care au fost și după aceea? A fost generația asta, sigur. Dar pentru ei a fost mai greu. Era pe vremea comunismului, trebuia, în primul rând, sa te lupți cu un sistem, cu cenzura. Și n-avea cum sa nu te afecteze din punct de vedere artistic. Și, cu toate astea, s-au făcut filme importante. Filme puternice. Și am avut și atunci, premii la Veneția, am fost selectați la Cannes cu Pintilie, la Veneția cu Pita și Dani Luc. Adică a fost o generație foarte tare. Adică n-am plecat de la zero. Și, chiar și cei care făceau filme de public, Sergiu Nicolaescu… Era altceva, era cu totul alt context. Acum sigur că nu prea mai avem filme de public, dar e și foarte greu să îți finanțezi un film, să fie doar pentru public. Pentru că piața românească e foarte restrânsă. Nu pentru că facem noi filme de nișă, dar chiar avem o ușă deschisă, așa, puțin pentru filmul românesc. Mă refer la sistemul de distribuție. Și chiar dacă ai succes, asta nu îți asigură veniturile necesare să finanțezi un nou film. Adică nu suntem nici măcar piața din Franța sau Cehia. Unde, în sine, piața locala poate sa susțină producția unui film. Adică, dacă ai succes în Cehia și faci un milion de spectatori, nu trebuie să mai visezi să mergi într-un festival mare. Pur și simplu e suficient. E suficient să ai succes acolo. Aici nu e suficient. Chiar și la cel mai mare succes, return-ul e… mic. Nu-ți ajunge. Și toți au început făcând filme personale și continuă să facă filme personale. E un cinema de calitate (…) Dar are un adevăr al lui cinematograful românesc.

Reporter: Din istoria cinematografiei romanești și din cea internațională, la ce filme te raportezi? Care simți că te-au format?

Cătălin Mitulescu: Când eram în liceu, am început prin a-l descoperi pe Antonioli și a fost o revelație pentru mine. După aceea, sigur, toată cinematografia italiană, neorealism sau după, Fellini și așa. M-au dus așa, într-o lume speciala. Din care n-am mai ieșit. Și sigur că sunt o sursă de inspirație pentru mine, la nesfârșit. Dar și cinematografia ceha, pentru că vorbeam despre Cehia, de exemplu. Milos Forman sau Jiri Menzel. Sunt extraordinari și sunt o sursă, nu neapărat de inspirație, dar de raportare. Și uneori le revăd filmele ca un spectator obișnuit, cu mare plăcere și cu mare bucurie. Și acum, contemporani, sunt unii care sunt foarte buni. Las von Trier, de exemplu. „Melancolia” e foarte bun. Și în fiecare an apar filme bune. Chiar făcute, uneori, de necunoscuți.

Reporter: Care sunt filmele tale de suflet?

Cătălin Mitulescu: „Melancolia” mi-a plăcut foarte mult. Și îmi place Inarritu. Mi-a plăcut și „The Revenent” foarte tare. Și chiar dacă îl critica mulți că nu e credibil, numai că mie în momentele acelea, când nu e credibil, mi-au plăcut cel mai mult. Pentru că în acelea simți așa ce limite are omul. Și ce înseamnă moarte, ce înseamnă viață. E foarte tare Inarritu. Și continuă, are un stil aparte. De la „Biutiful” și „Birdman”. Și sunt multe filme care îmi plac.

Reporter: E vreunul de care nu te saturi? De oricâte ori l-ai revedea?

Cătălin Mitulescu: În seria asta intra Coen brothers, sunt filme pe care le-aș revedea oricând cu plăcere. Și Tarantino, nu toate, dar sunt unele care îmi plac (…) Păi îmi place și acum „Pulp Fiction” de exemplu. Îmi place. Bine, nu l-am mai revăzut de mult, dar, de exemplu, am văzut „An Ordinary Man”. Coen brohers. Sau „Inside Llewyn Davis’, foarte bun. „The Big Lebowski”. Foarte bune. „Barton Fink”. Coen brothers. Și nu mă satur să revăd Charlie Chaplin, de exemplu. Nu mă satur sa-l vad din nou. Rad și acum cum râdeam când l-am văzut pentru prima dată. Și îmi place Fellini, de multe ori simt nevoia sa revăd un film… „Il Bidone”, am revăzut de curând. Sau „Opt și jumătate” care e un film pe care îl vezi de multe ori fără sa te plictisești. „La Dolce Vita” (…) și „Reservoir Dogs” e foarte bun. Și David Lynch e foarte bun. Foarte fain. Filmele lui, nu neapărat numai alea de la început

Reporter: Ce poți să-mi spui despre cei doi actori din noul tău film?

Cătălin Mitulescu: Sunt foarte buni. Amândoi. Și m-au inspirat. M-au inspirat. Ada (Condeescu, n.r.) cred că a făcut un rol foarte tare și chiar era personajul despre care voiam să vorbesc. Era chiar Monica. Și s-a transformat în Monica. Pentru că am lucrat cu ea și la alte filme și era mai mică, mai rebelă… Aici trebuia să fie mama, să aibă așa o altă liniște în ea, dar aveam nevoie să fie și o luptătoare și să aibă o prezență puternică pe ecran. Și Potocean (Alexandru Potocean, n.r.) a venit foarte bine, pentru că el reușea să nu se implice, sa aibă o distanță. Procesa totul și avea în interior exact ce-i trebuia. Adică au fost egali. Și exact despre asta era vorba. Aveam nevoie de o luptă intre doi care sunt egali. Și nici nu voiam să duc totul într-un tragism despre despărțire. Din contră, era o confruntare cu nuanțe comice, cu detașare… Adică am vrut un film ușor. Care are, sigur, o profunzime serioasă.

Reporter: Unora li se poate părea mai mult o dramă decât o comedie romantică…

Cătălin Mitulescu: Da, depinde cum îl percepi. Fiecare are experiența lui. Vorbind despre un bărbat și o femeie care vor sa se despartă sau nu vor sa se despartă, sigur că te identifici diferit. Dar, până la urmă, și o dramă, dacă o tratezi ușor și o lași să plutească în lumea aia și să își capete profunzimile altfel, nu printr-un tragism (…) devine limpede și poți, dacă ești sensibilizat de ei, poți să privești până în adâncul personajelor. Așa am gândit povestea. Nu te răscolește, nu te scoate din scaun și îți pune problema asta pe masă. Ce face un cuplu cu un copil? În film, în noaptea aceea, copilul doarme, dar ei chiar se confruntă – femeia, care are nevoie să se hotărască și bărbatul, care e în fata ei. Dar nu, n-am tăiat în carne vie să vad exact ce se întâmplă cu doi oameni care au un copil. De fapt, cel mai important e dacă mai simt ceva unul pentru celălalt. Și nu cred că dezbătând problema asta și analizând, reușești. Nu. E vorba de o reîntâlnire…

Reporter: Ai trăit vreodată așa ceva?

Cătălin Mitulescu: Da… Probabil, în diferitele ei forme… Toți au trăit așa ceva. De la grădiniță. Ce contează că e prietena ta o ora și după aia te desparți și… Sigur că am trăit.

Reporter: Inclusiv treaba asta de tatonare, de așteptare?

Cătălin Mitulescu: Da, normal. Sigur. Face parte din joc.

Reporter: Și cum te raportezi la genul ăsta de situație?

Cătălin Mitulescu: Depinde. Am avut diferite etape în viață. M-am raportat și altfel. (râde, n.r.) Nu numai cum se raportează personajul masculin din filmul meu. El e foarte înțelept. Eu n-am fost așa (…) Pentru mine a fost mai greu să mă port așa. Dar îl înțeleg. Și Alex și-a înțeles personajul și mi se pare că l-a dus credibil până la final. (…) Dar sigur că m-am gândit la experiențe pe care le-am avut… Și actorii își analizează propriile experiențe și aleg de acolo ce funcționează pentru rol, ce funcționează pentru poveste. Și eu la fel. Pentru că în film se construiesc încet scene în care există un anumit tip de emoție. Și dacă tu, personal, nu știi ce vrei, dacă nu simți asta, dacă nu încerci să aduci lucrurile la… emoția aia, să reușești sa obții emoția aia, nu-ți iese. Pe asta se bazează fiecare scena. Pe un anumit tip de emoție și un anumit tip de confruntare, un anumit tip de umor. Și dacă nu le știi, n-ai cum sa construiești. Normal că ne raportăm la propria noastră experiență. E firesc să faci asta. Dar nu pot să spun că uite, aici m-am inspirat din iubita mea din școala generală sau liceu sau după aceea sau… Nu pot să spun asta.

Reporter: Tema aceasta a despărțirilor îți trezește vreo amintire?

Cătălin Mitulescu: Nu mai îmi trezește nicio amintire. Am făcut filmul și gata. Nu-mi mai trezește… (râde, n.r.) S-a dus, gata (…) E ca și cum te-ai uita la filme pe care le-ai terminat. Cred că se întâmplă și asta. Anumite lucruri le simți, le pui într-o poveste, după aceea faci un film și ele rămân acolo, în filmul ăla. Nu poți să te mai reîntorci la ele, știi? Le-ai pus în film și gata. Contează următorul film. Cu alte emoții, cu alte povești.

Reporter: O spui așa, de parcă le uiți total.

Cătălin Mitulescu: Da. Le uiți total.

Reporter: Deci e un soi de terapie. Dacă ai o problema, faci un film despre asta și problema dispare.

Cătălin Mitulescu: (zâmbește, n.r.) Decât sa-ți plătești psihologul atâta timp, faci câte un film din când în când și îți rezolvi problemele.

Născut în 1972, Cătălin Mitulescu a absolvit în 2001 cursurile Facultății de Film din cadrul Universității Naționale de Artă Teatrală și Cinematografică I.L. Caragiale (București).

Cariera de regizor a lui Cătălin Mitulescu a debutat cu selecția la Cannes a primelor două scurtmetraje, iar cel de-al treilea, „Trafic”, a fost laureat cu Palme d”Or la Festivalul de Film de la Cannes în 2004. Debutul în lungmetraj, în 2006, a fost de asemenea un succes. Filmul „Cum mi-am petrecut sfârșitul lumii” a avut premiera în secțiunea Un certain regard la Cannes, la fel și următorul său film, „Loverboy”.

În 2004, Cătălin Mitulescu a înființat casa de producție Strada Film, primul proiect fiind scurtmetrajul „Trafic”. De atunci, Strada Film a produs alte mai multe lungmetraje selecționate și premiate în festivaluri internaționale, precum „Ryna”, de Ruxandra Zenide, „Cum mi-am petrecut sfârșitul lumii”, de Cătălin Mitulescu (premiul pentru interpretare feminină la Cannes, în 2006), și „Eu când vreau să fluier, fluier”, de Florin Șerban, recompensat cu marele premiu al juriului – Ursul de Argint și premiul Alfred Bauer la cea de-a 60-a ediție a Festivalului de la Berlin.

Strada Film a produs și scurtmetraje apreciate de critica de film internațională.

 

Inchide