Dragoș Bucur: „Această boală m-a modelat în așa fel încât să îi fac față, cred că fără ea aș fi fost un om sărac”

Redactor:
Simona Tudorache
Dana Nălbaru face declarații emoționante despre boala soțului său. Solista explică pe blogul personal ce a însemnat pentru ei lupta cu o afecțiune care afectează tot mai mulți români. De cealaltă parte, Dragoș Bucur crede că diabetul i-a schimbat total existența, dar nu neapărat în rău.

„Pentru cei care nu știu trebuie să spun, încă de la început, că am acasă un diabetic. Așa l-am luat, așa m-am îndrăgostit de el, așa m-a cucerit. Despre Dragoș e vorba și o să vă spun câteva cuvinte despre viața mea alături de diabetul său.

Stiți, noi doi (eu și diabetul lui Dragoș) ne-am cam împrietenit. A fost dragoste la prima vedere, pentru că a venit la pachet cu proprietarul. Când și-a scos prima oară pen-ul ca să-și facă insulina (luase niște ciuperci la cuptor, dar voia să mă impresioneze) am făcut ochii mari, ca cepele, și el a mustăcit mulțumit.”Am cucerit-o” și-a zis în gând. Eu mă întrebam dacă nu-l doare și chiar i-am spus, iar el a mimat o grimasă în timp ce acul intra în burtă. Actor. După cinci zile acceptam cererea lui în căsătorie și după șapte luni eram doamna Bucur””, scrie Dana Nălbaru pe blogul personal.

Artista povestește despre momentele în care a înțeles, cu adevărat, cu ce se confruntă. „La început nu aveam nici cea mai mică idee despre ce înseamnă hipo și hiper. Vedeam că se testează des, că își face insulina, că își cântărește mâncarea (a avut o perioadă în care mergea cu cântarul în geantă la restaurant). dar, cu timpul, am învățat cam tot ce e important să știu despre diabet.

Astăzi, acele, insulina, testele, senzorii, pompa fac parte din viața mea. De multe ori, mă întreb dacă el nu s-o fi săturat de ele, dar îl văd pozitiv mereu și firesc în relația lui cu diabetul, așa că mă liniștesc.

Mi-a spus de câteva ori că boala asta i-a făcut viața mai bună. Pare ciudat, dar îmi explică despre cum l-a organizat, cum l-a educat și, mai ales, despre cum l-a învățat să înțeleagă cu adevărat care sunt marile valori ale vieții. Și eu am învățat de la el.

Deși are perioade extrem de solicitante din punct de vedere profesional, și asta ii afectează glicemiile pe o perioadă mai lungă de timp, deși mă îngrijorez pentru fiecare noapte pierdută la câte-o filmare, deși îl văd uneori confuz de la hipo sau nervos de la hiper, el e aproape tot timpul „treaz”, înăuntrul său știe foarte bine ce are de făcut de fiecare dată. Face așa de bine și de discret (are grijă de el) încât reușește să ne ferească pe noi (pe mine și pe copii) de diabet. Nu se plânge niciodată, nu spune niciodată „nu pot” atunci când am nevoie de ajutor (și poate nu tot timpul se simte bine), nu e mofturos sau pretențios, ba e chiar vesel și mereu gata să găsească o soluție. Odată și-a uitat insulina acasă, știa că plec în oraș și m-a sunat să i-o duc. În graba mea am uitat să o iau, iar pe drum mi-am făcut mii de procese de conștiință, aveam o întâlnire importantă și nu mai aveam timp să întorc. L-am sunat să-i spun că i-am uitat insulina și eram aproape sigură că o să mă certe (eh, sechele din trecutul meu îndepărtat) dar a fost extrem de calm și a zis că va găsi o altă soluție, să stau liniștită. Firescul cu care se raportează la problemele zilnice este ceva ce învăț mereu de la el. La mine, dacă apare o problemă, se produce panică. La el se activează cu calm căutarea soluției. O singură dată s-a enervat tare. Când și-a uitat borseta cu teste și insulină la hotel, în Paris. Eu m-am speriat îngrozitor o singură dată.

Într-o noapte, când a intrat în hipo și i-a luat câteva zeci de secunde bune ca să mă recunoască și să-mi poată spune ceva. M-am panicat, desigur, i-am adus zahăr și am așteptat să își revină. În rest, viața e ca la orice altă familie. Cu hidrați, dulciuri, muncă, vacanțe, copii, prieteni și multe vise frumoase de împlinit în viitor”, mai spune Nălbaru.

 

Fiica celor doi, Sofia, privește această situație cu maturitatea unui adult. ”Tati are diabet, plecăm în vacanțe, ne dam pe montagneruss-uri. În fine, făcem o gramadă de lucruri. Tata are nevoie de dulciuri în fiecare zi, asta înseamnă că avem mereu dulciuri în casă. Eu știu de când m-am născut că el are diabet, așa că nu mi se  pare mare chestie. Bine, nu spun că nu vreau să nu mai aibă diabet, spun că nu mă deranjează. Îl ajut să se testeze dacă e la volan și are nevoie sau dacă îl ține pe Kadri, sau îl ajut să își facă insulină. Facem matematică pe tema asta, adică el îmi spune că a mâncat la prânz o felie de pâine sau o farfurie cu paste, iar eu calculez câtă insulină trebuie să își facă în funcție de cantitatea de hidrați”, mărturisește fetița. 

Dragoș Bucur crede că diabetul l-a ajutat să devină omul care este astăzi. ”Când am aflat că am diabet, am crezut că viața mea va fi un chin, înțelesesem că nu voi mai putea bea cafea, mânca banane și căpșuni! Primii doi-trei ani din viața mea au fost într-adevăr un chin, deoarece accesul la informație era mult mai puțin facil ca în prezent, cărțile greoaie, iar comunicarea cu medicii destul de ”pe fugă”.

Diabetul mi-a schimbat viața, mi-a făcut-o mai ordonată, pe mine m-a învățat să cântăresc mai bine lucurile din ea, autocontrolul a devenit important și, în general mi-a ordonat altfel prioritățile. Bineînțeles că dacă aș putea să scap de el, aș scăpa. Sunt sătul de ace, injecții, teste, senzori, calcule, hidrați, nervi, unități de măsură, autocontrol și dependență. Dacă aș putea alege să nu fi avut diabet niciodată… ei bine, cred că aș spune pas! Sunt omul din prezent și ca rezultat al acestei boli, care m-a modelat în așa fel încât să îi fac față, cred că fără ea aș fi fost un om mai sărac și un alt Dragoș Bucur. Nu iubesc diabetul, dar îi mulțumesc””, a precizat actorul.

 

Inchide