Adevărul tehnic nu e totuna cu adevărul psihologic

Încordarea regională din apropierea granițelor României se încadrează, după părerea cvasi-unanimă a specialiștilor, la categoria ”confruntări hibride”, indiferent dacă acordăm acestui termen înțelesul că acestea pregătesc, preced o confruntare militară sau pur și simplu o înlocuiesc. Suntem și noi vizați de această încleștare care vizează mai puțin forțele militare, infrastructura și mai mult conștiința publică, termenii conversației publice și sentimentele publice dominante? La ce mituri, interpretări, narațiuni strategice rostite mai cu jumătate de gură, dar rostite, amplificate în spații mai degrabă semi-publice, semi-private, ar trebui, poate, să fim atenți?

Scopul acestei scurte analize este acela de a atrage atenția, într-o manieră calmă, analitică, asupra unor mecanisme care caută să activeze cadraje retorice și conținuturi familiare, pentru a suspenda, astfel, gândirea critică și a opera decupaje selective și/ sau înșelătoare asupra realității.

ULTIMA ORĂ Opt echipaje de pompieri se chinuie să stingă un incendiu care mistuie o hală de 500 mp a unei firme care produce peleţi, din Argeş

07:07

REȚETE Rețetă bucovineană de hribi cu smântână și mămăliguță. Preparatul, vechi de secole, este o delicatesă pentru masa de Revelion

06:30

Un vocabular familiar, ”viral”

Pe 24 ianuarie, EUVsDisinformation, proiectul emblematic al grupului operativ EastStratComm al Serviciului European de Acțiune Externă a publicat un raport referitor la șapte mituri despre actualul conflict dintre Rusia și Ucraina. Potrivit unuia dintre aceste mituri, ”UE este slabă și irelevantă, prin urmare, de ce să ne mai obosim să vorbim cu UE?”. Relevant este că această narațiune este apoi particularizată pe țări, în primul rând, chiar pe cazul țării aflate în miezul disputei: ”Ucraina este slabă și irelevantă, se discută peste capul ei”, ”Ucraina a fost deja abandonată și singurul lucru pe care îl mai caută SUA/ Occidentul este să nu se facă de râs ca în Afghanistan”.

Interpretările respective au circulat intens pe grupuri de Telegram, beneficiind de faptul că această platformă digitală a devenit, în pandemie, un gen de anti-Facebook, o platformă alternativă, aflată sub radarul public și pe care nu are loc nici un fel de moderare a conținutului. Pentru a spori autenticitatea, mitul referitor la ”abandonarea Ucrainei” a beneficiat de relatări din partea unor presupuși insider-i, care, având acces la o cunoaștere ”unică”, ”privilegiată”, ar fi văzut deja documentele semnate între Departamentul de Stat al SUA și Federația Rusă. Așadar, acești insider-i ”știu” înaintea tuturor că ”SUA au acceptat ca Ucraina să fie inclusă în sfera de influență a Rusiei”, restul nefiind decât un ”show”, o ”mascaradă”, ”de ochii lumii”.

La fel de relevant este și faptul că astfel de mituri circulă prin apelul – aș spune insistent – la vocabularul familiar al pandemiei (”mascaradă”, ”plandemie”, ”înșelătorie de proporții globale”), valorificând, astfel, un insight al studiilor recente despre dezinformare, potrivit cărora oamenii sunt mai ușor de indus în eroare atunci când se întâlnesc cu un conținut sau un vocabular familiare.

Dezinformarea nu pornește niciodată de la 0

Mitul documentat de EUVsDisinfo circulă, în formule adaptate, și în mediul online românesc: ”România, carne de tun”, ”nebăgată în seamă”, ”scoasă la înaintare”, ”scoasă la vânzare de elitele trădătoare de neam”, ”breșă majoră de securitate ca urmare a primirii trupelor NATO pe teritoriul României”.

Am identificat două mecanisme de localizare a acestui mit, astfel încât el să nu circule printr-o simplă traducere a unor conținuturi și narațiuni transnaționale.

În primul rând, amplificarea lui se caută a fi realizată prin readucerea în atenția publică a cazului ”Caracal”; caz care marchează pătrunderea curentului conspiraționist în chiar mainstream-ul ecosistemului informational românesc și caz care, să recunoaștem, nu a fost lămurit ferm și definitiv în spațiul public din punctul de vedere al faptelor. Cuplarea celor două teme – ”eroarea de a găzdui trupe NATO pe teritoriul României” și ”Caracal – lucruri care se întâmplă în preajma bazelor militare” relevă câteva aspecte semnificative cu privire la zvonuri, dezinformare, crize de comunicare.

Dezinformarea aglutinează conținuturi mai vechi, le reciclează și le aduce în prezent, mizând pe crearea acelei impresii de familiaritate mai sus menționate. Dezinformarea nu pornește de la un T0, și orice criză comunicațională are loc ”beneficiind” de dominantele de opinie și de emoție lăsate în spațiul public de crizele anterioare.

De aici, și celălalt aspect semnificativ: dezinformarea trebuie combătută atunci când are loc, dezirabil chiar să fie anticipată, iar nu lăsată să se dezvolte, să se ramifice, să acapareze imaginația colectivă după principiul că ”va trece”.

Al doilea mecanism de localizare are în vedere cuplarea cu tema ”teritorii din Ucraina pe care ar trebui să le recupereze România”, mai precis, ”dacă și-ar păstra neutralitatea și ar (mai) ști să facă politică externă, România ar putea recupera teritoriile din Ucraina”. Tema este înșelătoare, un adevărat cântec de sirenă, deoarece ar cuprinde România în ”febra” rediscutării granițelor – demers aflat chiar la baza confruntării regionale dintre Ucraina și Federația Rusă. În plus, această temă-capcană caută să exploateze sentimente predominante în unele comunități online foarte extinse, de tip echo-chamber, anume sentimentul nedreptății, al pierderii unei grandori trecute, ca urmare a ”trădării” deopotrivă din partea elitelor locale și a elitelor globale (”indivizii de la butoane”). Merită, cred, readuse aici în discuție rezultatele sondajului potrivit cărora 65,7% dintre români cred că pandemia de Covid-19 a fost provocată de elitele globale, precum și prevalența, în mediul online mai ales, a termenului ”trădător de țară” (aici și aici).

În sfârșit, mai curând ca temă de reflecție pentru cei interesați de aceste subiecte complexe – propagandă, război cognitiv, confruntări hibride –, relev faptul că toate acestea au sorți de izbândă atunci când reușesc să catalizeze, într-un ansamblu înșelător, desigur, teme și preocupări legitime, disfuncționalități reale.

Combaterea dezinformării este un demers comunicațional care presupune, în primul rând, înțelegerea faptului că propaganda modernă este ampligandă, că nu întotdeauna adevărul tehnic este totuna cu adevărul psihologic, că modul de funcționare a noului ecosistem informațional, pe bază de algoritmi, motoare de căutare, engagement, monetizarea atenției creează, structural, polarizare, radicalizare și implozia centrului. Dar este și un demers ce trebuie cuplat cu răspunsuri robuste la disfuncționalitățile și vulnerabilitățile reale ale societăților vizate. Altfel, întotdeauna aceste disfuncționalități vor primi răspunsuri rebele, distorsionate, din ce în ce mai exotice, pentru fabricarea și amplificarea cărora vectorii dezinformării nici nu vor avea prea multe de făcut.