Fragmentarea politică – megatendința viitorului apropiat

Așa cum arătam într-un articol publicat în aprilie, lumea post-pandemică se arată a fi una a contestării, în care hiperconectarea are potențialul de a crea, doar aparent paradoxal, polarizare, fragmentare, chiar enclavizare. Iată că un nou raport vine să consolideze această ipoteză a fragmentării (politice), evidențiind printre mega-tendințele lumii spre care ne îndreptăm fragmentarea autorității și dificultățile pe care această fragmentare o creează pentru sistemele actuale de guvernare.

O planetă din ce în ce mai încinsă, mai interconectată și mai zdruncinată

Raportul publicat în luna mai de Institutul pentru studii de securitate al Uniunii Europene (European Union Institute for Security Studies) evidențiază trei mega-tendințe care, cu mare probabilitate, vor caracteriza lumea în 2030, adică în viitorul apropiat: schimbările climatice, digitalizarea/ interconectarea prin intermediul tehnologiilor digitale și fragmentarea autorității. Cele trei mega-tendințe au consecințe asupra ordinii internaționale, dar, poate mai important, se manifestă și în interiorul fiecărui stat: „în esență, puterea rezidă, din ce în ce mai mult, în rețelele digitale și nodurile care conectează sau susțin respectivele rețele”.
Relevantă pentru această dualitate a consecințelor este mai ales mega-tendința referitoare la fragmentarea autorității: „puterea s-a descentralizat în interiorul statelor și între state, însemnând că rețele de actori statali și non-statali își proiectează, în moduri variate, puterea, ceea ce are implicații asupra guvernării locale și globale (transnaționale)”.
Cristalizarea acestei tendințe creează un adevărat clash între culturi și modele politice: liberalism și iliberalism, democrație liberală și autoritarism, izolaționism și internaționalism. Ceea ce pare specific perioadei contemporane este faptul că această competiție între modele politice se desfășoară între state, între regiuni geografice, dar mai cu seamă în interiorul aceluiași stat. Declanșând fenomene precum Brexit-ul, turbulențele politice de peste Ocean, paralizia, alternativ, volatiliatea politică din Franța, o anumită volatilitate, adevărat, mult mai scăzută, a politicii interne germane, divergențele Est-Vest în interiorul Uniunii Europene; în general, polarizarea politicii interne în funcție de linia de demarcație național – transnațional (global, respectiv european), mai îngroșată decât orice demarcație doctrinară sau ideologică.

FLASH NEWS Mesajul premierului Republicii Moldova de Ziua Independenței: „Le mulțumesc moldovenilor pentru că au pus umărul. A fost o cale grea”

10:42

JUSTIȚIE Ce decizie s-a luat în dosarul în care Cristian Boureanu a fost cercetat pentru agresiune sexuală

10:39

Abdicarea elitelor?

De ce discutarea acestor mega-tendințe este oportună, inclusiv în spațiul public românesc?
În primul rând, fragmentarea politică vine într-un moment în care problemele presante aflate la orizont pretind, în mod real, centralizare, coordonare, acțiune comună la nivel național și transnațional. Raportul analizat menționează schimbările climatice, un exemplu edificator de problemă cu acoperire transnațională, la care se pot adăuga și altele la fel de elocvente, precum pandemia, crizele financiare, migrația, revoluția tehnologică, inegalitatea. Subiecte care antrenează emoții, interese, viziuni dintre cele mai diverse, de multe ori ireconciliabile, cu privire la cauze, forme de manifestare, modalități de răspuns.
În al doilea rând, rădăcina fragmentării este (și) de natură tehnologică, alimentată fiind de modul în care funcționeză platformelor digitale. Rezultatele unei investigații realizate de MIT Technology Review confirmă, de exemplu, faptul că sistemele complexe de algoritmi din spatele platformelor digitale cresc implicit și polarizarea. Algoritmii selectează și analizează datele cu privire la comportamentul utilizatorilor pentru a decide ce conținut va fi afișat cu prioritate; pe baza preferințelor și a căutărilor anterioare, utilizatorii obțin o versiune a realității din jurul lor, se adâncesc în adevărate camere informaționale („filter bubbles” și „echo-chambers”), își auto-limitează accesul la fapte și interpretări, devenind captivi ai unor realități puternic subiective, puternic filtrate.
În sfârșit, depășirea fragmentării și a polarizării interne depinde de capacitatea liderilor de a a contribui, în mod real, la stabilitate și coeziune socială în plan intern, ceea ce influențează capacitatea de a avea un cuvânt de spus în organismele europene/ globale. Iluzia că lucrurile pot sta și invers, că poți avea o voce pe scena globală/ europeană fără a avea performanță reală „acasă” poate fi un sindrom fie de provincialism, fie de inadecvare.
În cartea sa, „Ruling the Void: The Hollowing-out of Western Democracy”, Peter Mair vorbea despre abdicarea elitelor („elite withdrawal”), retragerea lor în instituțiile supranaționale, unde validarea pe orizontală din partea politicienilor corespondenți cântărește mai mult decât validarea pe verticală din partea electoratului. Ceea ce a creat alimentat mișcarea de pendul – reacții antiglobaliste, anti-europene, suveraniste sau nativiste. După cum o arată experiențele recente din diverse țări, ascensiunea la putere a reprezentanților acestor mișcări a adâncit și mai mult polarizarea, a amplificat confuzia, a creat refugii retorice în probleme identitare, fără a oferi dezlegări viabile la probleme reale. A luat naștere, astfel, un cerc vicios al fragmentării, polarizării și contestării, manifestarea precisă a ceea ce înseamnă „a conduce peste un mare gol”: a reduce politica la o mișcare de du-te vino între cei care se simt bine doar abordând sofisticate probleme globale, plictisiți de realitatea dură a guvernării (vorba unui personaj din recent lansatul film Oslo – „guvernarea înseamnă strângerea gunoiului și colectarea taxelor”) și cei care doar exploatează reacția la primii, apelând la fantasme despre cum eram noi odinioară.