Patrick André de Hillerin: Noul hit al Justiției române: Mi-e frică, mi-e frică să dorm singurică

În urmă cu 12-13 ani, când începuse economia să-și mai revină din criză, descoperisem o nouă modă în sifonarea banului public: din ce în ce mai multe unități militare cheltuiau sume frumoase din bugetul MApN pentru a plăti firme private de pază să le asigure securitatea. Da, citiți corect: eroii în devenire ai nației, militarii profesioniști ai României, soldații apreciați în întregul NATO, spaima talibanilor și contemporanii eroului Ciucă de la Nasiriyah-Haltă, vitejii fără seamăn ai teatrelor de operațiuni din Balcani până-n Kabul și pân’ la Tigru și Eufrat, acești bărbați de teama cărora tremurau și încă mai tremură toate axele răului de pe întreaga planetă, ei înșiși, angajau paznici privați ca să nu cumva să le fure cineva armamentul din dotare. Niște bărbați puternici și teoretic bine antrenați, care-și petrec toată ziua la instrucție, oțelind-și mușchii și perfecționându-se ca trăgători, niște munți de oameni între 20 și 45 de ani, ai căror generali se pensionau și încă se mai pensionează pe la maxim 50 de ani, erau păziți 24/7 de niște oameni de 60 de ani, căliți în patrularea parcărilor de mall-uri. Armata de profesioniști a României se ridiculiza singură, transmițând unor potențiali inamici că e atât de nevolnică încât nu-și poate proteja nici marmitele cu iahnie de fasole. Bărbați în toată firea, care mână în luptă tancuri de 50 de tone, trimit 100 de gloanțe pe minut la 3.000 de metri și aruncă din avioane bombe capabile să distrugă blocuri de 10 etaje, aveau nevoie de bătrânei de maxim ’70 de kile cu echipament complet, înarmați cu tonfe și spray-uri cu piper ca să-i apere.

Cam în aceeași perioadă, aprigi și curajoși procurori, care fugăreau septuagenari și octogenare prin satele din sudul țării, punându-i să jure cu mâna pe biblie că au votat sau n-au votat la referendumul pentru demiterea lui Băsescu, se smiorcăiau în scrisori trimise la Bruxelles că sunt supuși unor presiuni inumane doar pentru că presa le contestă metodele de anchetă, cam staliniste, sau că râdea jumătate de internet de ținutele de prost gust ale unor doamne judecător. Într-o Europă în care state precum Italia își câștigaseră independența față de mafie la capăt unui drum presărat realmente cu cadavre de procurori, judecători și polițiști, mâțâiala „magistraților” români, deținători de pistoale cu glonț pentru autoapărare, dar care se aruncau la pământ îngroziți atunci când lângă ei se spărgea un balon de săpun, a stârnit homerice hohote de râs printre toți oamenii legii care au continuat să-și întărească statele de drept în timp ce colegii și prietenii lor erau aruncați în aer cu tot cu câțiva kilometri de autostradă.

POLITICĂ Ministrul Finanțelor anunță sprijin pentru autoritățile locale în 2026. Banii pe care îi pot primi

22:31

ULTIMA ORĂ Un avion care transporta o delegație militară de rang înalt din Libia s-a prăbușit în Turcia. Toți pasagerii de la bord au murit

22:23

A trecut ceva vreme de atunci și nu se poate spune că am evoluat foarte mult, în ciuda unor aparențe subțiri.

Armata este mai bine înzestrată, dar nu neapărat uman sau din punct de vedere a dotării cu armament. Am umplut, însă, rafturi întregi cu facturi achitate, iar acum așteptăm ca în următorii 5-10 ani să vină și armele pe care le-am plătit acum 4-5 ani. Ceva-ceva a venit. Sunt avioanele alea second-hand cumpărate pe vremea lui Băsescu, livrate în a doilea mandat al lui Iohannis și care nu se ridică de la sol dacă e prea frig, prea cald sau prea periculos. Când se ridică, pentru a fugări drone la granițele de est–nord–est, ne dăm seama că armamentul nostru e prea scump ca să-l folosim pentru niște sărăkii de drone care de-abia costă cât jumătate din prețul unei mașini de deputat sau ministru.

Dar măcar pe justiție…

Pe justiție ce?

Calitatea actului de justiție nu s-a îmbunătățit în ultimii 12-13 ani. Doar am scăpat de nenorocirea aia de MCV, am intrat în Schengen, a dispărut, în mare parte, justiția televizată. Dar cam atât. Sistemul este sufocat de numărul realmente uriaș de dosare, atât civile cât și penale. Procurorii, nu se știe din ce motive, sunt de o lentoare soră cu creșterea apelor Dunării în vreme de secetă, iar procesele durează aproape cât virginitatea unei călugărițe.

Pe fondul ăsta, părând că au, totuși, o altă agendă, niște oameni s-au ridicat la luptă întru apărarea justiției. Atât de rapid au reacționat premierul, președintele și suspecții de serviciu ai tuturor manipulărilor grosiere, încât pare că nu așteptau decât semnul convenit pentru a purcede la „reforma”, a mia reformă a sistemului judiciar.

Primul eșec a fost incapacitatea mobilizării unor mase convingătoare. De data asta nu au mai ieșit în stradă miliardele de români care se luptau pentru justiție acum 8 ani, pe temperaturi similare. De fapt, până și televiziunilor propagandei le-a fost rușine să numească „mii” mulțimicile acelea strânse cu greu în Piața Victoriei, pentru care numeralul corect se încadra în categoria „zecilor”.

Cumva, ceva n-a funcționat ca de obicei pe partea de susținere „populară”, de data asta. Cineva a încercat să folosească aceleași mecanisme și rețete, dar nu a știut combinația câștigătoare de taste, în așa fel încât să reușească o mobilizare cu aparență de idealism nemimat. Pentru că cei care știu combinația cu pricina, cel mai probabil, nu s-au băgat. A fost o copie fâsâită a unei rețete din care maeștrii n-au dezvăluit ingredientele secrete.

Dar dacă nu a reușit zavera pe partea de mase indignate, părea că reușește pe partea instituțională. Bolojan a anunțat formarea unui grup de lucru, menit să bată fierul cât mai încă fierbinte documentarul Recorder, iar Dan a convocat exponenții curentului reformist la Cotroceni, să-i descrie față-n față cât de putred e sistemul. Se întruniseră premisele unui blitz-krieg triumfal. Părea că până în Crăciun guvernul, susținut de președinte, își va și angaja răspunderea pe un nou pachet de legi ale justiției, care să facă ordine în sistem.

Părea, numai.

Căci duminică, președintele Nicușor Dan a bătut, cu sau fără voie, primul cui în coșciugul acestei pseudo-reforme născute moartă. Atunci când a publicat sinteza celor 2.000 de pagini de lăcrămații venite de a aproximativ 300 de magistrați activi sau în rezervă, președintele le-a dat, cel mai degrabă fără să fi urmărit asta, cu masa în cap. Reformatorii magistrați au pornit la luptă, reiese din sinteza prezidențială, pentru că nu sunt mulțumiți de modul în care le merge cariera. Nu avansează suficient de repede, nu primesc onorurile la care se cred îndreptățiți, ba, pe deasupra, mai sunt și cercetați disciplinar atunci când o dau în bară. Ori ei asta nu mai pot suporta. Se necesită reformă de urgență. Doar că astea nu sunt demascări ale corupției, nu sunt dezvăluiri ale unor mecanisme acute, sunt meschinării care țin de competența departamentului de resurse umane.

Al doilea cui l-a înfipt Nicușor Dan în copârșeul pseudo-reformei atunci când s-a grăbit să anunțe, din cale-afară de războinic, două lucruri pe care nu poate (legal vorbind), nu are voie (constituțional) și, de fapt, nu știe nimeni cum să le facă.

Întâi de toate, președintele a anunțat un referendum intern în breasla magistraților. Girafa asta cu înfățișare de struțo-cămilă nu există pe nicăieri prin constituția și legile țării. Nici pe la alții nu se găsește, deci n-are de unde s-o importe. Susținătorii planului de reformă de dragul acaparării justiției s-au grăbit să-i sară în ajutor. Cică președintele a zis referendum, dar se gândea la consultare. Instrument care, la rându-i, nu există așa cum îl vede Nicușor Dan. Și chiar dacă ar exista, ar fi ceva, dacă e să ne luăm după nume, consultativ, fără valoare executivă. Deci o frecție, fără posibilitatea transpunerii în practică, asemeni referendumului despre București.

Cel mai corect ar fi, de fapt, să-i spună toată lumea „sondaj”. Și să-l facă președintele cu Pieleanu, că sigur îi iese exact ce rezultat își dorește domnia sa să iasă. Pieleanu e cam scump, e drept, dar domnul președinte mai are, sperăm, banii ăia din donații, așa că nu va pune presiune pe buget.

Apoi ne-a zis președintele, absolut neconstituțional și tot pe lângă legi, că CSM-ul pleacă de urgență dacă rezultatele referen-consult-ajului vor spune că CSM-ul e câh. „Da, este adevărat”, au sărit susținătorii reformei întru restaurație, „nici președintele și nici parlamentul și nici mulți alții nu pot dizolva CSM-ul, dar oamenii ăia își vor da demisiile, în bloc, și se rezolvă”. Am râs cu lacrimi, așa cum râd de fiecare dată când cineva spune că Bolojan e un bun manager și că-i pasă de oameni.

În fine, lovitura de grație a dat-o președintele Nicușor Dan întregii bresle a magistraților atunci când a povestit că, deși unii dintre ei ar fi vrut să-i picure în ureche adevărul lor, ar fi vrut, în același timp, să se strecoare în Cotroceni la ceas de taină, deghizați în furnizori de combustibil, să nu fie văzuți, numiți, identificați.

Dacă judecătorii și procurorii acestei țări se tem de ceea ce le-ar putea face sistemul de justiție, atunci noi, simplii justițiabili potențiali, ar trebui să fim deja la frontiere, cu bocceluțele în spinare, solicitând azil juridic în țări în care statul de drept chiar funcționează.

Imaginea unor oameni care au, real, o imensă putere asupra semenilor lor, oameni care pot decide lipsirea de libertate a cuiva, decăderea din drepturi și câte și mai câte, dar care, în același timp, se tem să-și asume declarații, opinii, revendicări este cea mai cutremurătoare dezvăluire pe care o putea face un șef de stat.

„Fiat justitia, pereat mundus” (Să fie/să se facă dreptate chiar de ar fi să piară lumea) a fost deviza lui Ferdinand I, împărat al Sfatului Imperiu Roman, și înseamnă că înfăptuirea dreptății trebuie să aibă loc indiferent de consecințe. O altă variantă, mai plastică, este „Fiat justitia, ruat caleum” (Să se facă dreptate chiar de s-ar prăbuși cerul).

Este clar că pe reformatorii justiției nu ideea de justiție, de adevăr, de dreptate îi mână în luptă și că nu sunt dispuși să facă vreun sacrificiu pentru a îmbunătăți sistemul.

Oricum, ființa pe care ne-o înfățișează acești meschini care confundă justiția cu micile lor frustrări de nevolnici plângăcioși nu este aceea femeie puternică și neînfricată, capabilă ca și legată a ochi să citească imparțial și corect ce-i indică balanța, gata oricând să-și folosească sabia pentru a impune dreptatea. Nicidecum. Acești fricoși care se tem să-și asume misiunea de a ne apăra pe noi, pe toți, au transformat justiția într-o pițipoancă penibilă, care se ascunde într-o robă furată de la cineva care chiar merita s-o poarte, își bagă capul între genunchi, își acoperă ochii și urechile cu mâinile și ură cât se poate de fals: „Mi-e frică, mi-e frică să dorm singurică”. Și mai și face toate astea nu noaptea, ci în miezul zilei, când restul oamenilor sunt la muncă.