După 100 de ani de topit fier vechi, „PERLA SIDERURGIEI ROMÂNEȘTI” a ajuns să fie topită ea însăși. Cine sunt părinții dezastrului de la Câmpia Turzii

Astăzi, 15 aprilie, ar fi trebuit ca ultima secție rămasă în viață din ceea ce a fost Combinatul Mechel Câmpia Turzii – perla siderurgiei românești care pe vremuri se numea „Industria Sârmei” Cîmpia Turzii -, să reintre în funcțiune. Evenimentul nu s-a produs. Ultimii 362 de salariați rămași pe statele de plată ale acționariatului, care sperau, după patru luni de șomaj tehnic, să se întoarcă la muncă, au găsit porțile legate cu lanțuri. După aproape 100 de ani de funcționare neîntreruptă, combinatul din Câmpia Turzii a murit.

Cine poartă răspunderea pentru moartea sa? Aflați dintr-o investigație gândul, cum statul român și partenerul său economic din Rusia, Mechel, au reușit în câțiva ani să distrugă nu doar o întreprindere cu vechime, dar și un oraș întreg. Mâine veți citi în gândul un reportaj despre orașul care moare – Câmpia Turzii.

PLUS: RADIOGRAFIA UNUI DEZASTRU. Ce au lăsat în urmă rușii de la Mechel după ce statul a cheltuit sute de milioane de dolari pentru „succesul” privatizării

De ce este vinovat statul român

Guvernul Năstase a negociat defectuos, în 2003, ca și în cazul altor privatizări, contractul cu acționariatul companiei Conares Trading AG Elveția, firmă interfață, în Europa, a concernului rus Mechel (Uzinele Metalurgice Celiabinsk). Nimeni nu neagă asta. Chiar colegul lui Adrian Năstase, Nicolae Văcăroiu, șeful actual al Curții de Conturi, a afirmat că 80 la sută din privatizările „realizate” în anii postrevoluționari au fost un dezastru. Iar această pprivatizare „strategică” nu face excepție.

În privatizarea combinatului „Industria Sârmei” Câmpia Turzii au fost implicați: Adrian Năstase, în calitate de premier; Dan Ioan Popescu, în calitate de ministru al Industriei și Resurselor; Ovidiu Tiberiu Mușetescu, în calitate de ministru delegat al Autorității pentru Privatizarea și Administrarea Participațiunilor Statului (APAPS).

Guvernele Boc și Ponta au promis că vor căuta soluții pentru stoparea disponibilizărilor pe bandă rulantă a mii de salariați, că vor cere stoparea distrugerii combinatului și că vor verifica, la sânge, dacă acționariatul Mechel și-a respectat obligațiile contractuale. Nimic din toate acestea nu s-a întâmplat, promisiunile guvernanților rămânând vorbe goale.

Vedeți aici o galerie foto din combinatul care a fost vândut la fier vechi – FOTOREPORTAJ GÂNDUL

Afară e vopsit gardul, înăuntru… Dinspre DN 15 – Tg Mureș – Turda, Combinatul Mechel pare în ordine, cel puțin în zona de office.Sursa foto Marian Sultănoiu

De ce este vinovat Mechel

Considerat de partea română drept „investitor strategic”, Mechel și-a urmărit în România, propria strategie. A intenționat să facă din metalurgia românească „racheta” purtătoare către Europa a producției siderurgice rusești, dar până și acest demers l-a ratat lamentabil.

După ce a participat la privatizarea combinatelor siderurgice din țara noastră, investitorul strategic le-a pus, pe rând, pe butuci. La Câmpia Turzii, a disponibilizat mii de salariați, a închis oțelării, laminoare și fabrici productive, le-a tăiat și le-a vândut la fier vechi, a înregistrat pierderi și datorii de sute de milioane de lei, a pierdut piețe tradiționale de desfacere, implicit din pricina unui management neprofesionist.

A sfârșit prin a-și vinde întreg „portofoliul” din România, inclusiv datoriile acumulate de acesta, unei firme de apartament, Invest Nikarom – controlată tot de o familie din ruși -, pe numai 52 de euro.

A distrus un combinat foarte important, transformându-l într-un munte de fier vechi, care amenință să se „prăbușească” peste un oraș în agonie.

Aceștia sunt actorii. Se datorează moartea combinatului doar unei conjuncturi externe nefavorabile siderurgiei românești sau este vorba de lipsă de discernământ din partea statului sau, mai grav, de complicitate la un dezastru programat? Iată, mai jos, câteva episoade ilustrative care pot explica dezastrul la care asistăm azi.

Istoria distrugerii combinatului „Industria Sârmei” Câmpia Turzii în trei episoade

1. Privatizarea

Ca de obicei, și această privatizare, ca multe altele, s-a făcut pe fugă și doar de gura Europei. Ca de obicei, și aceasta s-a întors împotriva economiei românești, lipsa de interes față de lucrul bine făcut dovedindu-se a fi, ca de fiecare dată, criminală.

La momentul privatizării, decidenții guvernului Năstase, de la premier la șeful APAPS, nu și-au făcut niciun fel de probleme față de desantul rusesc asupra metalurgiei românești. Guvernul Năstase i-a identificat pe ruși ca fiind „investitori strategici”. Și, fără îndoială, aceștia aveau strategia lor, bine pusă la punct.

Mai mult, deși rușii erau interesați să deschidă poarta spre Europa, implicit pentru producția națională de oțel, folosind „ulița românească”, gata, deci, să cumpere bucată cu bucată întreprinderile din România care le ofereau această oportunitate, guvernul Năstase, într-un puseu caritabil, s-a gândit că e și mai bine dacă radiază întreaga datorie a combinatului din Câmpia Turzii, ca să nu-i împovăreze pe cumpărători.

A șters astfel, dintr-un foc, datoriile către stat ale ISCT – în 2002, Industria Sârmei figura cu datorii de peste 370 de miliarde de lei la bugetul statului, și cu un credit de 2,2 milioane de dolari, contractat cu AVAB -, în schimb a vândut combinatul cu doar 27.000.000 de euro, din care rușii au achitat 2.500.000 de euro, valoarea pachetului de 73 la sută din acțiuni, restul fiind alocat investițiilor.

Mai mult, graba fiind mare, privatizarea s-a făcut în condițiile în care, la vremea respectivă se derula un program de modernizare a combinatului – aprobat de AGA și Ministerul Metalurgiei, implicând o investiție de 100 milioane de dolari -, fără a fi stipulată în contractul de privatizare obligativitatea cumpărătorului de a finaliza proiectul.

Odată finalizat programul de modernizare, „Industria Sârmei” ar fi devenit unul dintre cele mai performante combinate de gen din Europa Centrală și de Est.

„Asta a fost marea greșeală a acestei privatizări; greșeală a tuturor. În contract ar fi trebuit stipulată obligația cumpărătorului de a executa programul de modernizare aprobat în CA, în AGA, acceptat de Ministerul Metalurgiei. Toate acestea ar fi trebuit sa confere programului putere de lege” a declarat pentru gândul fostul director al combinatului, actualmente primar al orașului Câmpia Turzii, Radu Hanga.

Laminor dezafectat. Totul va ajunge la fier vechi.Sursa foto Marian Sultănoiu

2. Activitatea Mechel

Pentru foarte mulți – mai puțin pentru statul român – a fost limpede de ce companiile din metalurgia rusească au hotărât să preia, aproape în întregime, industria similară din România. În 2003, între țara noastră și Europa exista un acord de liber schimb economic. Mai mult, exista posibilitatea ca, în câțiva ani, România să intre în UE, ceea ce s-a și întâmplat. La începutul anilor 2000, Rusia nu mai putea comercializa în UE decât o cantitate plafonată de oțel și produse siderurgice, mult sub producția ei anuală.

În aceste condiții, folosind, „ulița românească”, oțelul rusesc putea pătrunde, în orice cantitate, pe piața europeană.Deși, în 2006, au anunțat că și-au îndeplinit obligațiile stipulate în contract, plătind în avans 34 de milioane de euro, în același an Mechel înregistra datorii la statul român de aproape 100 de milioane lei și pierderi de 28 de milioane lei.

Liderul sindical, Ioan Pascu, susține că proprietarii ruși nu și-au îndeplinit toate aceste obligații. El declară că așteaptă, încă, un răspuns din partea DNA la o sesizare făcută în 2012.

În aceste condiții, acționariatul hotărăște să închidă oțelăria, la începutul anului 2006 – una dintre cele mai moderne din țară și, totodată, piesa de rezistență a combinatului, cu o producție anuală de 700.000 de tone. Până la acea dată, Câmpia Turzii producea, din fierul vechi achiziționat din țară și străinătate, materie primă pentru un portofoliu de 13.000 de repere, fabricate în cadrul combinatului. Prin închiderea oțelăriei a fost compromis fluxul integrat al producției. „Dacă aveai oțelărie puteai să produci ceea ce-ți cerea piața. Altfel nu, pentru că depindeai de alții”, declara pentru presă un fost director al Mechel, Marius Bordea.

Lipsa unui management performant, dacă nu o megaindiferență suspectă față de situația din piață a produselor Mechel, a dus, în continuare la acumulări anuale de pierderi și datorii de sute de milioane de lei. La finele lui 2011, pierderile companiei se ridicai la 110 mil lei, iar datoriile față de stat la 600 mil lei.

Din 2003, anul privatizării, când ISCT număra 5.500 de angajați, și până în decembrie 2012, anul stopării producției, Mechel a concediat 5.200 de angajați.

În același timp, firma mamă, Mechel, a înregistrat anul trecut pierderi nete de 1,7 miliarde dolari, „din cauza activelor neperformante și a deprecierii fondului comercial”. Grupul rus a preciza că „vânzarea unor operațiuni din străinătate, inclusiv a celor din România, va elimina impactul negativ al acestora asupra rezultatelor”.

La începutul lui 2013, acționariatul rus a vândut întregul „portofoliul” din România, inclusiv datoriile acumulate de acesta, unei firme de apartament, Invest Nikarom – controlată tot de o familie din ruși -, pe numai 52 de euro.

Invest Nikarom a anunțat că pe data de 15 aprilie va redeschide producția la o singurăsecție din Mechel Câmpia Turzii. Nu s-au ținut de cuvânt, urmând ca peste două zile să ia o decizie în privința intrării în insolvență.

Aceasta este poarta pe care intrau în combinat, zilnic, sute de vagoane de marfă și mii de tone de fier vechi.Sursa foto Marian Sultănoiu

3. Tăierea și vânzarea la fier vechi

O bună parte din combinat a fost, deja, tăiat și vândut la fier vechi de acționariatul rus de la Mechel. Tăierea s-a făcut până în momentul vânzării către Invest Nikarom.

„Cu o majoritate de peste 70 la sută voturi în AGA, reprezentanții Mechel au îndreptat fabrica în direcția care le-a fost favorabilă. Dacă au putut face bani tăind și dând la fier vechi tot ce au luat, au tăiat și au dat la fier vechi”, spune Radu Hanga.

„Potrivit documentelor, în perioada 2006 – 2011, 72.000 de tone de fier, rezultate în urma tăierii utilajelor, au ieșit spre Târgoviște și Oțelul Roșu. Secții întregi au fost transformate în ruină” , spune liderul sindical, Ioan Pascu.

La rândul lor, acționarii Nikarom au semnat un contract cu Invest Remat pentru continuarea tăierilor. Remat a plătit deja o parte din contract, bani din care s-au plătit o treime din salariile compensatorii ale celor disponibilizați.

Istoria

A fost odată combinatul

Actualul primar al orașului Câmpia Turzii e fostul director al combinatului din perioada 1990 – 1997, așa că i-a trăit și învățat istoria din mers. Iată povestea lui.

„25 de ani am lucrat la Industria Sârmei și am urcat toate treptele, de la inginer de schimb, la fuhrer” spune Hanga. Povestea lui începe în 1920, atunci când s-a construit oțelăria, punându-se astfel piatra de temelie a viitorului combinat. Oțelăria aia veche, cu cuptoare de cinci tone, satisfăcuse nevoile industriei de sârmă din perioada războiului, dar nu mai făcea față. Au urmat dezvoltări succesive în anii ’30, apoi în ’40 și în ’50.

Etapele mari, importante, de modernizare au fost, însă, altele:

♦ prima, între anii ’68-”70, când s-au pus în funcțiune „Trăgătoria de Oțel Tare 2” (TOT 2), o fabrica de cabluri și un „laminor continuu de sârmă”, de ultimă generație – producție 45 m/secundă -, importat din RFG, întreg ansamblul, alături de unitățile existente, formând, de atunci, o mare întreprindere;

♦ a doua etapă a constituit-o realizarea oțelăriei electrice, cu capacitate de 700.000 tone oțel/an, apoi a unei noi trăgătorii de oțel tare – TOT 3, și a încă unui laminor de semifabricate.

Fostul depozit de lingouri al oțelăriei, în plin proces de transformare în fier vechi.Sursa foto Marian Sultănoiu

În 1980, Industria Sârmei devenise o forță, o mare întreprindere integrată, un combinat. Producea oțel, sârmă laminată, trefilată, cabluri, tot ce se numește produs lung din oțel. Cumpăra fier vechi și vindea produse finite. În ’90, lucrau în combinat peste 10.500 de oameni.

Lumea trecuse, în anii 70, prin marea criză a petrolului, generată de OPEC.

„Noi nu i-am resimțit efectele. Occidentul, în schimb, a fost lovit brutal; prețurile la țiței au crescut de 10 ori, ceea ce l-a făcut necompetitiv în producția de oțel. În atari condiții, Vestul a fost nevoit să caute soluții; așa că a „inventat” turnarea continuă. Noua tehnologie a intrat, imediat și agresiv, în piața producției de oțel, cu scopul reducerii costurilor. Noi, nefiind împinși de la spate de criză – dispuneam de energie ieftină -, am dezvoltat producția pe tehnologie veche: scumpă și, odată cu trcerea timpului, necompetitivă.

Pe la mijlocul anilor 90 am fost nevoiți să realizăm un program de modernizare pentru a putea face pasul către noua tehnologie. Proiectul a fost aprobat de Ministerul Industriilor, a fost prins în strategiile de dezvoltare și chiar s-a executat o primă fază. Întregul proiect prevedea o investiție de 115 milioane dolari. În anii ’95-”96 am demarat, în vederea realizării primei etape, colaborarea cu o firmă germană, luând în calcul o investiție inițială de 25 de milioane de dolari”.

URMEAZĂ: EPISODUL 2 – Cum moare un oraș monoindustrial. Vieți îngropate în Câmpia Turzii