ANALIZĂ. România, țintă a destabilizării în războiul informațional cu Rusia

Redactor:
Cristina Andrei
ANALIZĂ. România, țintă a destabilizării în războiul informațional cu Rusia
Principalul scop al Rusiei în zona Mării Negre este destabilizarea regiunii, iar în războiul informațional România este o țintă puternică pentru împiedicarea alianțelor în înțelegerilor regionale de securitate, arată o analiză a Foreign Policy Research Institute (FPRI). Relațiile cu Republica Moldova și Ucraina sunt doar două dintre fronturile în care se manifestă influența rusească, iar pentru ca țara noastră să reziste acestor atacuri, dar și prezenței militarizate din ce în ce mai active în Marea Neagră, trebuie să vină cu tehnici de a contracara aceste manipulări, se arată în sursa citată. „Retorica Rusiei referitoare la scutul anti-rachetă de la Deveselu (care a transformat România într-o țintă), la prezența militară americană întărită, precum și la exercițiile NATO pe uscat și pe mare sunt exemplele perfecte ale tacticilor folosite pentru a creea un mediu în care „înțelegătoarea" Rusie devine o alegere politică plauzibilă pentru liderii români", susține autoarea acestei analize.

Cele mai multe state din sud-estul Europei consideră că Marea Neagră este cel mai de încredere aliat, chiar mai solid decât țările învecinate, iar această atitudine relevă eșecul mai multor inițiative de cooperare din regiune. Recent, însă, nici măcar Marea Neagră nu mai reprezintă un vecin la fel de sigur, mai ales din cauza prezenței militare din ce în ce mai accentuate a Rusiei în regiune. Militarizarea Mării Negre dinspre Rusia dezvăluie astfel două provocări majore pe care România le întâmpină. Prima ar fi cea referitoare la o Rusie extrem de insistentă, atât pe plan militar, cât și informațional, iar cea de-a doua, lipsa unui consens între statele care au ieșire la Marea Neagră. Cea din urmă este complicată și tacticile utilizate de Rusia, dar și de operațiunile care urmăresc să submineze relațiile de bună vecinătate, scrie Corina Rebegea într-o analiză pentru Foreign Policy Research Institute. 

După anexarea ilegală a Crimeei, Federația Rusă a devenit vecinul direct al României, augmentând amenințarea percepută de România la adresa securității sale. România aspiră la ceva mai mult decât stabilitate și predictibilitate pentru frontierele sale, își dorește, de asemenea, să devină un furnizor al acestor elemente în regiune și un model de dezvoltare democratică în sud-estul Europei. Guvernul spune că urmărește „transformarea vecinătății într-o zonă de democrație, siguranță și prosperitate”, cu toate că nu este deocamdată clar în ce măsură este România capabilă să devină un actor regional la o asemenea scară. 

În urmărirea acestui scop, România a militat întotdeauna pentru cooperare regională în zona mai largă a Mării Negre. Dar diversele formate de negociere, unele dintre inclusiv cu participarea Rusiei, precum Organizația de Cooperare Economică la Marea Neagră, nu au dat naștere unor inițiative concrete și nu au reușit să aducă pe aceeași linie interesele statelor participante. Cel mai recent exemplu este inițiativa de a consolida o prezență navală comună în Marea Neagră prin alăturarea flotelor Bulgariei și Turciei, propunere care a întâmpinat obiecții dinspre Sofia. Astfel, nereușita unei astfel de inițiative dă seama de relațiile existente în teritoriu, creând astfel un mediu de neîncredere care face țările cu ieșire la Marea Neagră să fie mai nesigure. 

Situația actuală din Marea Neagră este consecința strategiei abile a Rusiei construită pe sistemul „dezbină și cucerește”, care uzează de metode agresive și de putere pentru intimida statele care au ieșire la mare, astfel că operațiunile lansate de mașinăria rusească de propagandă amplifică insecuritatea. Scopul acestui program este slăbirea consensului referitor la alianța euro-atlantică, fundația stabilității regionale, sporirea animozităților și amplificarea breșelor între partenerii regionali. Folosind tactici și rețele informaționale, Rusia s-a stabilit ca o putere dornică să corupă, punând la îndoială puterea transformatoare a UE și NATO, organizațiile care au stimulat în ultimii ani modernizarea și progresul în regiune. 
 
Din perspectivă românească, amenințarea în zona informațională s-a accentuat de la evenimentele Euromaidanului din Ucraina. Dacă România dorește să-și atingă scopul de a deveni un furnizor de securitate și un promotor al democrației în regiune, atunci trebuie să fie atentă în ce măsură eforturile sale sunt slăbite de propaganda rusă și de tehnicile de dezinformare folosite de Moscova, se mai arată în sursa citată. 
 
Doctrina militară rusească vede dezinformarea și propaganda ca parte a aceluiași set de instrumente pentru a se poziționa într-o zonă de putere. Europa de Est a devenit un orizont de testare pentru jocuri strategice și competiții pentru percepția publică și supremație regională. Transformarea informațiilor în arme a devenit un instrument de politică externă foarte agresiv în raport cu țări ca Ucraina și Moldova, dar și România a fost victimă a acestor tactici. Principalele scopuri ale Rusiei sunt slăbirea încrederii în instituțiile euro-atlantice, atât NATO, cât și UE, și revigorarea animozităților istorice între statele vecine pentru a face colaborarea din ce în ce mai dificilă. 
 
Printre instumentele folosite în mod curent se numără reinterpretarea istoriei, accentul pe slăbiciunea dată de frică și răspândirea de știri false ori teorii ale conspirației, unele dintre ele referindu-se la faptul că agenda statelor vestice include scopuri de a transforma țările estice în colonii și de a le folosi pentru a exploata resursele sau ca pioni în jocurile lor geopolitice. Alte tehnici ar mai include folosirea poveștilor negative dintr-o țară pentru a influența percepțiile din alta, valorificarea enclavelor anti-establishment, încurajarea disidenților și a orientărilor euro-sceptice, dar și polarizarea societăților deja divizate pe teme precum criza refugiaților sau globalizare. Aceste operațiuni se ramifică ulterior pe platformele online și social media într-un ecosistem al dezinformării în care elementele se multiplică rapid, creând impresia de credibilitate și legitimitate. 
 
Atunci când vine vorba chiar despre Marea Neagră, mesajele venite de la Kremlin urmăresc să redefinească provocările în materie de securitate. De exemplu, în media rusească de limbă engleză, NATO este prezentat ca o organizație cu orientare agresivă, în vreme ce despre Rusia se spune că își protejează interesele în zonă. În același temă, articolele despre capabilitățile militare detașate în Crimeea urmăresc intimidarea vecinilor, în vreme ce pozițiile disidente față de NATO (precum declarațiile recente ale oficialilor bulgari și unguri) primesc abordări pozitive. Aceste tactici alimentează îndoielile referitoare la intențiile alianțelor vestice care, potrivit mass-media proruse urmăresc declanșarea unui nou Război Rece, dar în același timp vor și subminarea suveranității statelor estice. Pentru România, în mod special, aceste strategii construiesc strategia ca țara să fie portretizată ca o marionetă a Vestului. 
 
Cum este România afectată de propaganda rusă și ce efect are asupra securității din zona Mării Negre?
 
Securitatea regională este dată de funcționarea principiului încrederii, la fel de important precum capabilitățile desfășurate. O regiune fragmentată, cu vecini care nu au încredere unul în celălalt, este mai puțin probabil să determine proiecte puternice și o rezistență reală la amenințările externe. Spațiul informațional este un mediu bogat care susține și alimentează suspiciunile și tensiunea. Din perspectiva politicii externe a României, influența Rusiei și acapararea sferei informaționale poate pune în pericol țeluri și relații extrem de importante. 
 
Politica internă a României: În privința României, scopul este acela de a alimenta neîncrederea în democrația țării și de a pune la îndoială alegerile sale istorice de a se alătura UE și NATO. Scopul mai larg al Federației Ruse este acela de a slăbi solidaritatea transatlantică prin apelul la stimularea opiniei publice negative când vine vorba de cele două blocuri internaționale. 
 
Moldova: Legătura istorică și emoțională între România și Moldova a fost întotdeauna o sursă de disensiune în schimburile diplomatice ale celor două state cu Rusia. În Republica Moldova istoria comună este folosită pentru a construi imaginea unei Românii expansioniste care și-ar dori să ocupe vecinul său de la est. În mod similar, România este portretizată drept un eșec al integrării europene, pentru a-i împiedica pe moldoveni să urmeze același parcurs. În România, însă, tactica este una opusă. Impulsurile naționaliste sunt manipulate în așa fel încât empatia pe care românii ar putea-o avea față de vecinii moldoveni să fie suficient de puternică pentru ca statul român să caute reunificarea. O astfel de acțiune ar fi, însă, exact ceea ce au rușii nevoie, întrucât aceștia ar avea ocazia perfectă să intervină pentru a proteja minoritatea rusă ce trăiește în Republică. O astfel de mișcare ar conduce, probabil, la un nou potențial conflict rece sau poate chiar ar deschide o confrunare militară în estul Ucrainei. 
 
Ucraina: Când vine vorba de Ucraina, cu care România are o graniță comună de 650 de kilometri, relațiile sunt unele reci, în mod tradițional. Acestea au fost amplificate de o dispută teritorială în Marea Neagră pe marginea Insulei Șerpilor, dar și de lipsa unui consens în ceea ce privește utilizarea comercială a Deltei Dunării, la care se adaugă și o tensiune latentă referitoare la minoritatea vorbitoare de limbă română din Ucraina. Oricum ar fi, relațiile bilaterale au devenit ceva mai constructive după Euromaidan. Anexarea Crimeei a fost momentul în care România a resimțit nu doar o amenințare directă la adresa securității sale, ci și o oportunitate de a se poziționa drept un partener cre poate să-și exporte expertiza în ceea ce privește construcția democratică și litera legii. 
 
În orice caz, în spațiul informațional, Ucraina este un contraexemplu în raport cu România. Așa cum s-a întâmplat în ultimii doi ani, în timpul protestelor de stradă din Republica Moldova, în timpul recentelor demonstrații de stradă, Euromaidanul a fost folosit într-o comparație negativă. Contextualizat drept o amenințare destabilizatoare, Euromaidanul și evenimentele care i-au urmat ar fi trebuit să inspire teamă moldovenilor și românilor, iar în cele mai recente demonstrații de stradă Kremlinul a mers până într-acolo încât a făcut în mod oficial apel la calm și stabilitate în România. Aceste afirmații au întărit și au readus în atenție mesajelor propagandei referitoare la riscurile unei revoluții. 
 
Rusia: În vreme ce manipularea spațiului informațional poate face cooperarea cu statele vecine mult mai sensibile, cel mai complicat aspect rămâne relația României cu Moscova. Legăturile diplomatice au fost încordate și neproductive încă de la căderea comunismului și s-au focalizat pe aspecte sensibile pentru România, precum tezaurul depozitat în Rusia în timpul Primului Război Mondial, care nu a fost niciodată înapoiat. Principalul obiectiv al Rusiei în România este nu a fost, însă, influențarea opiniei publice până într-atât încât să construiască o atitudine pozitivă. Sentimentul anti-rusesc este puternic printre români, iar încercarea de a determina o schimbare de viziune ar însemna o utilizare ineficientă a resurselor. Cel mult, eforturile ar putea fi canalizate în direcția prezentării Moscovei drept o adevărată putere conservatoare și apărătoare a tradițiilor creștine. Oricum ar fi, investițiile în amplificarea sentimentelor împotriva Vestului și a fricii că adâncirea legăturilor cu NATO și UE ar pune țara într-o situație în care ar putea fi periclitată din punctul de vedere al securității este un scop mult mai realist pentru Rusia. 
 
În fapt, recent, retorica Rusiei referitoare la scutul anti-rachetă de la Deveselu (care a transformat România într-o țintă), la prezența militară americană întărită, precum și la exercițiile NATO pe uscat și pe mare sunt exemplele perfecte ale tacticilor folosite pentru a creea un mediu în care „înțelegătoarea” Rusie devine o alegere politică plauzibilă pentru liderii români. 
 
Principala întrebare atât pentru România, cât și pentru statele membre NATO și cele învecinate se referă la modul în care ar putea fi obținută o strategie funcțională de securitate în Marea Neagră. Componenta militară este doar o parte a răspunsului, însă. Măsura în care strategiile informaționale pot slăbi solidaritatea regională este greu de cuantificat, dar reprezintă o vulnerabilitate majoră. Guvernele din zonă, mai ales cel român, trebuie să îmbine o strategie solidă de apărare cu tacticile care vizează ciclul informațional. Cu toate acestea, organizații regionale au fost folosite de Rusia ca vehicule pentru a domina și a diviza în alte state cu ieșire la Marea Neagră. Cooperarea regională nu trebuie văzută ca un înlocuitor pentru NATO și UE, ci mai degrabă ca o formă de angajament și solidaritate care i-ar face pe actori mai puternici. 
 
Necesară este o viziune comună în definirea provocărilor ridicate de tehnicile de dezinformare. Și mai greu, însă, apare adoptarea unor măsuri comune ca replică la propaganda Rusiei, tehnici care să reafirme beneficiile NATO și UE, dar și ale relațiilor de bună vecinătate. Uniunea Europeană și NATO pot pune umărul la acest efort, dar soluțiile vor trebui găsite, până la urmă, la nivel regional și național. 
Inchide