Cât de real este pericolul „rusificării” din jurul României

Cât de real este pericolul „rusificării” din jurul României
Rezultatele alegerilor prezidențiale din Republica Moldova și Bulgaria, care au adus la putere lideri de stânga, cu vederi pro-ruse, au creat aparența că România rămâne o țară înconjurată de regimuri obediente Moscovei și că în Europa de Est, Bucureștiul rămâne singur într-o mare „roșie", care s-ar întinde de la Ankara până la Praga, de la Budapesta până la Chișinău. În realitate, nu este chiar așa. Cu Bulgaria și Moldova care și până acum înclinau mai mult sau mai puțin către Rusia, în ciuda angajării de facto în NATO și UE, în cazul Sofiei, sau la nivel de intenție față de UE în cazul Moldovei, pilonii „entuziasmului" pentru NATO și UE în regiune rămân neschimbați - România, Polonia și statele baltice fiind ca și până acum într-un fel izolate din acest punct de vedere. Fostul ministru de Externe Cristian Diaconescu arată că în jurul României există „un cordon de state" cu poziții nuanțate față de Rusia în raport cu spațiul euro-atlantic, însă că „nu putem discuta despre un pericol". Moldova va reveni, cu Dodon la putere, așa cum era pe vremea comunistului Voronin, mai contondentă cu România și cu UE. De la Chișinău, putem vorbi de un pericol real în funcție de cât de departe este dispus să meargă Dodon în obediența față de Moscova, mai spune Diaconescu. Mai direct, un alt fost ministru de Externe, Teodor Baconschi, consideră ideea „izolaționismului" românesc „o prostie" bazată pe „o interpretare apocaliptică". Analistul Radu Magdin consideră că o asemenea abordare simplistă și împărțirea între state pro-ruse sau pro-americane poate duce și la aplicarea de ștampile României - „oază americană". El crede că evaluarea unui stat ar trebui făcută mult mai nuanțat, pe mai multe paliere, nu doar la nivelul declarațiilor politice de moment sau ale unor lideri vremelnici.

Socialistul pro-rus Igor Dodon a câștigat la mustață președinția Moldovei, cu mai puțin de 5% în fața Maiei Sandu, candidatul pro-european, în timp ce în Bulgaria președinția va fi preluată de Rumen Radev, de asemenea un socialist pro-rus. Simplist vorbind și privind la peisajul politic care înconjoară România, se poate naște temerea unei așa-zise izolări: România rămâne singurul stat deschis pro-atlantist și pro-european din regiunea Europei de Est și Sud-Est, în timp ce Moldova, Bulgaria, Serbia, Ungaria, Cehia, Slovacia, ba chiar și Ucraina par să fi sărit „în barca” Rusiei, iar singurele către care România mai poate întinde mâna din această „mare roșie” rămân Polonia și statele baltice. O știre care a alimentat luni această abordare a fost declarația lui Igor Dodon că va încerca să declanșeze alegeri anticipate în 2017, pentru a răsturna „guvernul proeuropean” de la Chișinău. Știrea românească nu menționa însă că exact aceeași măsură ar fi luat-o și candidata pro-europeană Maia Sandu, dacă ajungea președinte, conform propriilor declarații, fiind vorba de un guvern acuzat că se află sub influența oligarhului Vlad Plahotniuc și care mimează reforma.

În realitate, nu este chiar așa, dacă reușim să trecem de declarațiile politice și de episoadele anecdotice pro-ruse din aceste state. De altfel, nici măcar nu se poate spune că schimbările la nivel de leadership care au avut loc weekendul trecut în jurul României produc o răsucire la 180 de grade: Moldova și Bulgaria nu erau niște campioane ale euro-atlantismului care s-au trezit brusc conduse de lideri pro-ruși, societățile și clasa politică de acolo fiind puternic divizate în ce privește geopolitica. În cazul celorlalte state din regiune cu lideri deschiși colaborării cu Rusia, situația nu este nici aici nouă, datând de câțiva ani, acest lucru neafectând în vreun fel securitatea României, cel puțin până acum.

Nu putem discuta despre un pericol, mai ales în ce privește NATO și UE, proiecția în regiune a rămas aceeași și nu există semnale în legătură cu o dezangajare a unor state din regiune. Strict în domeniul securității, nu sunt semnale negative. În ceea ce privește însă anumite orientări de politică externă, sigur că vor apărea schimbări. Avem în jurul României un cordon de state care cel puțin din punct de vedere al atitudinii de principiu față de Federația Rusă au poziții nuanțate față de poziția generală a spațiului euro-atlantic. Exemplul cel mai frecventat este cel al nuanțării atitudinii față de sancțiunile economice dictate Federației Ruse după ocuparea Crimeei și întreținerea stării de conflict în estul Ucrainei”, explică pentru gândul Cristian Diaconescu, fost ministru de Externe.

Fostul șef al diplomației înțelege de ce acest lucru este preocupant pentru România, însă arată că acest lucru ar trebui să se manifeste doar în cazul evaluării relațiilor de securitate și a cooperării militare: „Dacă ne gândim la percepeția riscurilor și amenințărilor la adresa securității – ceea ce pentru noi poate fi o problemă de securitate, pentru vecinii noștri poate fi doar o temă de discuție în relația cu Moscova„.

Fostul ministru de Externe Teodor Baconschi este mult mai direct, pe pagina sa de Facebook, în această problemă: „Am combătut, cu mijloace intelectuale, izolaționismul românesc, moștenit de la securitatea național-comunistă. Acum el revine în forță, pe baza unor interpretări apocaliptice: România, singurul stat atlantist, într-o mare slavă, pro-rusă și pro-putinistă. E o prostie care prinde pentru că simplifică realitatea complexă în care trăim. Dar tot o prostie rămâne. (…) E nevoie nu de lozinci retrograde, care să ne blocheze progresul democratic și național, ci de atitudine realistă, moderată, precaută și totuși activă, în contextul dat”.

Analistul Radu Magdin explică pentru gândul că „în lipsa informației în spațiul public, prindem doar frânturi de informații în momente electorale și uităm un lucru esențial: România nu e singura țară complexă din regiune, și alte țări sunt complicate, mai toate. Țările din jurul nostru nu pot fi calificate simplist ca pro-ruse sau pro-americane sau pro-germane sau pro-ele însele. Altfel, riscăm și noi să ne autocalificam sau să fim calificați doar ca `oază americană`„.

Evaluarea poziției unui stat trebuie să fie mult mai nuanțată și să țină cont nu doar de declarațiile politice de moment, ci de puterea politică reală, de banii aflați în piața respectivă sau de „ideile mari” și cât de dominant penetrează ele o societate pe toate palierele, consideră Radu Magdin.

Cred că evaluarea pro-rus sau nu este una pur politică și vizând eventual declarațiile politice. Putem vorbi de pericol real doar la un capitol: penetrarea la nivel de idei și victoria unor ideologii. Influențe rusești vor fi mereu, suntem la ei în cartier. Întrebarea este dacă vor reuși o influență dominantă, pe toate palierele. Nu putem fi simpliști și spune pur și simplu că suntem înconjurați. Suntem cea mai mare țară din regiune, mai degrabă ei au un vecin mare și încă pro-american, în ciuda unei propagande naționaliste în creștere și la noi. În plus, România este un caz aparte inclusiv cultural: noi suntem latini, într-o mare de slavi și ceva unguri. Nu avem afinitate culturală specială cu Rusia și avem traume istorice. Țările din jur au afinitate culturală istorică sau au un lider care consideră că merită, ca pariu, mai degrabă o alianță cu Putin, în cazul lui Viktor Orban„, spune analistul.

Nuanțe. De la Moldova rusească pe banii Europei la Polonia euro-atlantistă cu guvern naționalist

„Nuanțele sunt importante”, arată analistul Radu Magdin. „Sârbii au preferat un pro-european, Vucic (premierul Serbiei – n.r), deși au bani rusești mulți în țară. Vucic poate părea că e apropiat periodic de Rusia, dar poate că nu are de ales, Gazprom are Nis (compania națională de gaz – n.r.), iar investițiile rusești sunt cheie. În plus, Rusia se joacă cu media din Serbia, Bulgaria, și alte state din regiune”, spune el.

Serbia: după autodistrugerea fostei Iugoslavii, a tot oscilat, dar n-a renunțat la calea europeană, măcar pentru că se vrea o națiune civilizată și are orgoliul de a-și recupera întârzierea”, consideră și fostul ministru de Externe Teodor Baconschi.

Despre Ungaria, Radu Magdin consideră că „putem spune că joacă clar cu Rusia, căci Orban e foarte puternic la el acasă” și bifează mai multe capitole pro-ruse la nivelul puterii politice, a capitalului din piață și a „ideilor mari” care au penetrat societate: „Ungaria are declarații proruse, bani rusești mai mulți și ideologic este naționalistă, deci trei din trei pe gustul rușilor”.

Teodor Baconschi nu ar desena-o însă complet în roșu rusesc: „Ungaria: a mers spre euro-scepticism și naționalism, dar dl. Orban e stâlp al PPE, iar Budapesta depinde încă și mai mult de piața internă a UE, decât de gazul rusesc. Cine poate susține că ar fi gata să iasă din NATO tocmai țara revoluției anti-comuniste din 1956?”.

Bulgarii au bani rusești, un președinte nou pro-rus, dar nu sunt naționaliști, ca și curent. Moldovenii l-au ales pe Dodon, dar comerțul este mai mult cu noi și cu UE acum, nu cu Rusia, și nu au devenit mai naționaliști”, evaluează Radu Magdin.

Republica Moldova nu este, sub Dodon, mai apropiată de Rusia decât era ieri. Exportă mai totul în UE, depinde de banii occidentali, că alții nu sunt, pentru supraviețuire. Bulgaria a avut mereu, ca țară slavă, simpatii pentru Rusia. Dar a ales UE și NATO, de care aparține și care au dezvoltat-o: va renunța la ele doar pentru că s-a produs o alternanță electorală dreapta-stânga?”, comentează și Teodor Baconschi.

De cealaltă parte, a țărilor pictate simplist în culoarea euro-atlantismului, precum România, situația este la fel de nuanțată. „În alte țări, precum Muntenegru, poți spune că direcția este europeană și pro-NATO, dar ce faci cu capitalul rus masiv din economie? Polonezii sunt pro-americani, dar putem spune oare că un guvern PiS (Partidul Lege și Justiție, de guvernământ, naționalist ca ascendent și tentații, nu e mai degrabă pe placul Rusiei? Mai ales când vedem tandem „contracultural” Kaczinsky-Orban (Jaroslaw Kaczinsky, liderul PiS și Viktor Orban, premierul Ungariei – n.r.)?”, explică pentru gândul Radu Magdin.

Teodor Baconschi merge și mai departe de vecinii de graniță ai României. „Turcia merge spre un regim autoritar, dar nu are cum să iasă din NATO (pentru că doar în NATO poate evita conflictele directe cu anumiți vecini și poate contrabalansa influența Rusiei). Ucraina: ciuntită și destabilizată în partea sa estică, trage tot spre UE, în pofida enormelor dificultăți de etapă. Cehia și Slovacia: euroscepticism cu note conservatoare, ca în Ungaria, dar mai ales pentru a-și crește marja de negociere în UE”.

Moldova pe model Voronin. Cât de periculos este un președinte pro-rus?

O altă nuanță de care tabloul simplist al „rusificării” vecinătății României nu ține cont este câtă putere reală au liderii „pro-ruși” proaspăt aleși. De exemplu, președinții Moldovei sau Bulgariei nu au puteri atât de extinse, pe cât au Guvernul sau Parlamentul.

„Trebuie să ne uităm și la situația constituțională din țările cu pricina: Dodon a fost ales acum și va avea o portavoce politică mare, dar constituțional, la Chișinău, tot Guvernul și Parlamentul sunt cheia, deci țara nu devine automat `a rușilor`„, spune Radu Magdin.

Pe de altă parte, fostul ministru de Externe Cristian Diaconescu, consideră că cel puțin în Moldova, acest raport constituțional al puterilor este mai degrabă unul teoretic, nu practic, tocmai de aceea existând pericole: „Dacă în Republica Moldova ar fi funcționat bine mecanismele constituționale clare, ca în lumea democratică, atunci am putea să privim obiectiv limitele deciziei președintelui în relație directă cu mandatul său constituțional. Problema este că în Republica Moldova, sunt multe elemente disfuncționale în funcționarea statului – grupuri, oligarhi, persoane cu putere economică foarte serioasă care participă informal la procesul decizional și al căror control este greu de precizat a fi cel legal. Deci da, strict constituțional, președintele Republicii Moldova are competențe în domeniul apărării și politicii externe. Dar sunt cercuri de putere, interese oculte care influențează destul de serios zona de decizie„.

Cristian Diaconescu explică pentru gândul că în Republica Moldova situația se poate complica, mai ales dacă Igor Dodon își pune în practică cele trei axe de referință în domeniul politicii internaționale, pe care le-a avut în timpul campaniei electorale: „În primul rând, ideea federalizării Republicii Moldova, în al doilea rând ruperea acordului de asociere cu UE și în al treilea rând reluarea unei atitudini ceva mai resentimentare față de România. Cam în linia celei avute de Voronin înainte de 2009. Toate aceste trei elemente ridică o serie de probleme de poziționare pentru România, cât și în ce privește întregul joc regional”.

Pericolele reale în ce privește schimbarea profundă a poziționării Moldovei, care teoretic se pot produce, privesc ieșirea țării din parcursul către UE și, mai mult, punerea la dispoziția Rusiei a unor oportunități strategice militare.

„S-ar putea să apară probleme, ce ar putea să țină fie de dezangajarea Republicii Moldova din parcursul european, fie de o predilecție, mai ales retorică, de a se adresa negativ României, fie dacă se pun la dispoziție Federației Ruse o serie de oportunități strategice. Vorbim despre gurile Dunării, coridor terestru spre Crimeea, multe idei care au circulat public din această perspectivă. România trebuie să reacționeze echilibrat, proporțional, fără a escalada, dar sigur fără a neglija să-și protejeze interesele naționale. În relația cu Republica Moldova, indiferent de contextul politic de moment, avem un spațiu identitar comun care nu poate fi negat. România nu se poate întoarce cu spatele la Republica Moldova, indiferent ce se întâmplă din punct de vedere politic acolo„, consideră Cristian Diaconescu.

În cazul schimbărilor recente la nivel de leadership din vecinătatea României, rămâne de văzut cât de departe este dispus într-adevăr Igor Dodon să ducă politica apropiată Moscovei și dacă va depăși în gravitatea deciziilor perioada lui Vladimir Voronin, căreia România i-a făcut față fără probleme care să depășească războiul declarațiilor. În Bulgaria, un exemplu grăitor despre importanța schimbării președintelui pentru România poate fi și următorul fapt: nu președintele, ci premierul de dreapta Boiko Borisov, proaspăt demisionar, a avut declarațiile cele mai contondente și apropiate de interesele Moscovei la momentul eșecului României în ce privește o grupare navală NATO în Marea Neagră, formată din statele aliate riverane, Sofia lăsând astfel în ofsaid Bucureștiul, în vară, înaintea summitului NATO de la Varșovia.

Inchide