Cum am învățat să zâmbim în fotografii

Istoricii spun că zâmbitul în fotografii este nu doar un obicei recent, dar și unul artificial: creat de industria camerelor de fotografiat și legat de creșterea popularității veseliei ca normă culturală americană.

Acest obicei este foarte ușor de observat în graficul făcut de cercetătorii de la Universitatea California, Berkeley și Brown, care au analizat peste 37.000 de portrete din albumele de la sfârșitul liceului, făcute între anii 1905 și 2013.

sursa foto: washingtonpost.com

Așa cum se poate vedea în graficul de mai sus, elevii de liceu din 1910 nu prea zâmbeau în fotografii. Graficul arată că buzele sunt aproape drepte. În perioada de după cel de-al Doilea Război Mondial, oamenii deja zâmbeau larg în fața camerei.

FLASH NEWS Traian Băsescu sare în apărarea lui Călin Georgescu, la scurt timp după arestare: „De ce trebuie să le pui cătușe la gulere albe”

23:23

FLASH NEWS Tamila Cristescu, în primul rând la lansarea platformei AI a lui Donald Trump, alături de grei din industria tech

23:10

sursa foto: washingtonpost.com

Datele arată că în albumele foto din prezent bărbații zâmbesc la fel de mult ca în anii ”50, iar unele femei zâmbesc mai mult ca oricând.

De-a lungul ultimului secol, fericirea a înlocuit seriozitatea ca emoție centrală în fotografie, și în fotografia de portret în mod special.

Cum s-a întâmplat schimbarea?

O explicație simplă, dar insuficientă, dă vina pe camerele vechi, care foloseau o expunere lungă, subiectul fiind nevoit să stea nemișcat pentru câteva minute. În timpul acelor ședinte foto, o expresie neutră era mai ușor de menținut decât un zâmbet. Însă, chiar și în anii 1800, când tehnologia a avansat, fotografii reușind să imortalizeze un zâmbet mult mai ușor, oamenii preferau în continuare să adopte o atitudine serioasă.

Istoricul Christina Kotchemidova spune că oamenii erau motivați în principal de forțele culturale, nu de considerente practice. „Codul bunelor maniere din trecut cerea ca gura să fie controlată cu atenție. Stardardele de frumusețe cereau o gură mică”, scrie aceasta în lucrarea ei cu privire la istoria zâmbetului în fotografii, scrie Washington Post.

Cu toate că fotografia era relativă nouă în anii 1850, portretistica nu era, iar tradiția cerea ca oamenii serioși să nu zâmbească sau să își arate dinții în fotografii. Zâmbetele largi erau considerate prostești, copilărești sau chiar imorale.

„În artă, un rânjet era caracteristic doar țăranilor, bețivilor, copiilor sau idioților”, scrie Kotchemidova citându-l pe istoricul Fred Schroeder.

Spre sfârșitul secolului, oamenii cu venituri medii începeau să își permită să își facă portrete, dar experiența rămânea cumva incomodă. Eastman Kodak, compania care avea monopol pe piață, a încercat să crească vânzările de fotografii făcând procesul să pară amuzant. Pe măsură ce consumatorii au început să cumpere camere foto pentru ei, sloganuri precum „Salvează-ți momentele vesele cu un Kodak” i-a învățat că o cameră foto este un instrument prin care poți înregistra bucuria.

În anii 1920, companiile foloseau deja imagini cu modele zâmbitoare pentru a vinde diverse produse. Utilizând același limbaj pentru a vinde camere de fotografiat, Kodak și alții au înregistrat zâmbetul ca unul dintre „standardele pentru o poză bună”.

Pozele nu sunt același lucru cu portretele formale, însă chiar și în imaginile oficiale a început să se vadă veselia.

În prezent, ridiculizăm portretele prea serioase și este greu să ne imaginăm că ceea ce li se părea ridicol oamenilor în urmă cu un secol era un zâmbet.