Neagu Djuvara împlinește joi 100 de ani

Neagu Djuvara, care împlinește 100 de ani în 18 august, a fost decorat cu Ordinul Național Steaua României în grad de cavaler „cu prilejul aniversării unui secol de viață, în semn de înaltă apreciere pentru dăruirea cu care și-a servit patria, prin angajamentul personal în procesele politice, diplomatice și culturale ce au promovat valorile, istoria și imaginea țării noastre în lume, precum și pentru înalta ținută morală de care a dat dovadă de-a lungul timpului”.

Memorialist, filosof al istoriei și istoric, Djuvara este unanim recunoscut drept unul dintre cei mai importanți intelectuali români. A fost decorat, în martie 2010, de ambasadorul Franței la București, Henri Paul, cu Ordinul Artelor și Literelor în grad de Ofițer, distincție culturală a statului francez. Iar în octombrie 2012 a primit titlul de Doctor Honoris Causa al Universității București.

DEZVĂLUIRI Cine sunt hoții care au furat coiful de la Coțofenești în doar 3 minute. Cum au fost prinși

16:20

FLASH NEWS În ce stare se află tezaurul dacic recuperat. Cum s-a deteriorat coiful de la Coțofenești în urma furtului

16:06

Neagu Djuvara s-a născut la București în 1916, într-o familie de origine aromână așezată în țările române la sfârșitul secolului al XVIII-lea, care a dat țării mai mulți oameni politici, diplomați și universitari. El este licențiat în litere la Sorbona (istorie, 1937) și doctor în drept (Paris, 1940). A luat parte la campania din Basarabia și Transnistria ca elev-ofițer de rezervă (iunie-noiembrie 1941) și a fost rănit în apropiere de Odessa.

Intrat prin concurs la Ministerul de Externe în mai 1943, Djuvara este trimis curier diplomatic la Stockholm în dimineața zilei de 23 august 1944, în legătură cu negocierile de pace cu Uniunea Sovietică. Numit secretar de legație la Stockholm de guvernul Sănătescu, va rămâne în Suedia până în septembrie 1947, când comuniștii preiau și Externele.

Implicat în procesele politice din toamna anului 1947, Neagu Djuvara hotărăște să rămână în exil, militând până în 1961 în diverse organizații ale diasporei românești (secretar general al Comitetului de Asistență a Refugiaților Români, la Paris; ziaristică; Radio Europa Liberă; secretar general al Fundației Universitare „Carol I”). În 1961, pleacă în Africa, în Republica Niger, unde va sta douăzeci și trei de ani în calitate de consilier diplomatic și juridic al Ministerului francez al Afacerilor Străine și, concomitent, profesor de drept internațional și de istorie economică la Universitatea din Niamey. Între timp, reluase studiile de filozofie la Sorbona. În mai 1972, obține doctoratul de stat la Sorbona cu o teză de filozofie a istoriei; mai târziu, obține și o diplomă a Institutului Național de Limbi și Civilizații Orientale de la Paris (I.N.A.L.C.O.). Din 1984, secretar general al Casei Românești de la Paris, până după revoluția din decembrie 1989, când se întoarce în țară. Din 1991, profesor-asociat la Universitatea din București și membru de onoare al Institutului de Istorie „A.D. Xenopol” din Iași.

A publicat volume precum „Le droit roumain en matière de nationalité” (Paris, 1940 – teză de doctorat); „Démétrius Cantemir, philosophe de l’Histoire”, în Revue des études roumaines, XIII-XIV, Paris, 1974, „Civilisations et lois historiques. Essai d’étude comparée des civilisations”, Mouton, Paris-Haga, 1975 (carte premiată de Academia Franceză) – în românește, Civilizații și tipare istorice. „Un studiu comparat al civilizațiilor” (Humanitas, 1999), „Les «grands boïars» ont-ils constitué dans les principautés roumaines une véritable oligarchie institutionnelle et héréditaire?” în Südost-Forschungen, Band XLVI, München, 1987, „Le pays roumain entre Orient et Occident. Les Principautés danubiennes dans la première moitié du XIXe siècle” – Publications Orientalistes de France, 1989, în românește, „Între Orient și Occident. Țările române la începutul epocii moderne” (Humanitas, ed. a VI-a, 2008), „Les Aroumains” (operă colectivă), Publications Langues’O, Paris, 1989 – în românește, „Aromânii – istorie, limbă, destin”, Editura Fundației Culturale Române, București, 1996, „Sur un passage controversé de Kékauménos. De l’origine des Valaques de Grèce”, în Revue roumaine d’histoire, vol. XXX, 1-2, București, 1991, „O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri” (Humanitas, ed. a IX-a, 2008), „Cum s-a născut poporul român” (Humanitas Junior, ed. a V-a, 2008), „Mircea cel Bătrân și luptele cu turcii” (Humanitas Junior, ed. a III-a, 2007), „De la Vlad Țepeș la Dracula Vampirul” (Humanitas Junior, ed. a II-a, 2007), „Însemnările lui Gheorghe Milescu” (Humanitas, 2004), „Amintiri din pribegie” (Albatros, 2002; Humanitas, ed. a IV-a, 2008- versiune franceză: „Bucarest-Paris-Niamey et retour ou Souvenirs de 42 ans d’exil (1948-1990), L’Harmattan, Paris, 2004), „Există istorie adevărată?” (Humanitas, ed. a III-a, 2008).