Mihai Morar: ”Scrisoare fericirii. De la Rohia” (OPINIE)

Duminica trecută, am ajuns din nou, după câțiva ani, la Mănăstirea Sfânta Ana de la Rohia din Maramureș. Aș numi-o un colț de Rai, dar aș păcătui cu trufia că am eu știintă despre cum arată Raiul. Nu am nici atâta știință, dar nici atâta credință încât să pot spune asta. Dar, odată ce ai urcat serpentinele pădurii Rohiei și ajungi la mănăstirea zidită în râpele dealului, parcă împotriva gravitației, descoperi un loc în care, chiar dacă știi sau nu știi, dacă crezi sau nu crezi, dacă gândești sau nu gândești, nu ai cum să nu simți liniștea.

De aproape 100 de ani, de când locul ctitoriei i s-a arătat în vis părintelui din sat, în urma morții fiicei sale la vârsta de 10 ani, aici e leagănul credinței din Maramureșul întotdeauna liber. Și a rămas și în vremurile în care în mănăstire s-a aflat doar starețul Justinian, care urla la pădure după frații lui călugări, alungați de comuniști. Un drum până la Rohia e o ieșire din ce e azi România, dar poate că e adevărata întoarcere la ce ar trebui să fie România.

CONTROVERSĂ Fiul lui Soros, mesaj după ce Orban a pierdut alegerile în Ungaria: „Poporul și-a luat țara înapoi”

01:08

FLASH NEWS CTP: Este prima înfrângere la scor a lui Trump, ayatollahul mincinoșilor, care l-a susținut bombastic și fără rezerve pe Orban

00:01

Trăim timpuri în care omenirea este cuprinsă, din toate părțile, de criză. E o criză climatică globală, pe care nu reușim nici măcar să o atenuăm. Apoi, o criză sanitară mondială, nemaiîntâlnită. Ne confruntăm cu o criză a adevărului, în toate civilizațiile lumii. Și, peste toate, la nivel individual, e o criză a fericirii. Planeta a ajuns să fie locuită de niște inși din ce în ce mai nervoși, triști, supărați, răzbunători. Deci nefericiți.

E în datoria noastră, a fiecăruia, să ne preocupe și să ajutăm la rezolvarea crizelor globale. Dar, dintre toate, singura criză a cărei rezolvare stă în puterea fiecărui om e criza fericirii. Niște nefericiți, cum ne aflăm azi în fața Istoriei, nu o să poată rezolva în niciun chip celelalte crize planetare.

Nu, nu am aflat într-o duminică, la Rohia, secretul fericirii. Aș cădea într-un alt păcat să spun asta. Bătând, însă, atâta drum până în inima pădurii, poți afla că fericirea e un pic altfel decât am modificat-o noi genetic, economic sau digital. Descoperi, între zidurile mănăstirii și în liniștea din afara zidurilor ei, unde auzi firul ierbii cum crește, că fericirea nu-i nici fabricabilă, cum am învățat, nici instagramabilă, cum ni se spune.

Aici, la Rohia, în ”colțul de rai”, s-a retras pentru ultimii ani ai vieții omul care a găsit definiția fericirii într-un ”colț de iad spălăcit”. Chilia lui Nicolae Steinhardt, autorul Jurnalului Fericirii, o găsești și azi pe dealul povârnit, la umbra livezii mănăstirii. Născut evreu, botezat creștin ortodox în închisorile comuniste, călugărit pe ascuns de monahii de la Rohia, Părintele Steinhardt a lăsat manuscrisul Jurnalului drept testament.

Unde a găsit Steinhardt fericirea? ”Niciodată și nicăieri nu am fost mai fericit decât în celula 34 ( Jilava), nici în copilărie, la Brașov, cu mama.” Închis pentru că a refuzat să își toarne prietenul, pe Constantin Noica, Steinhardt reușește să transforme o celulă friguroasă care arată ca un ”canal de scurgere din Mizerabilii”, o cloacă viermănoasă, cu gardieni brutali într-o ”sală de bal de la Viena”, ”palat din O mie de nopți și o noapte”: ”Din mizerie și umilință, noi fabricăm fericire și liniște, demintate și noblețe, ne mântuim prin trufie.”

Credința l-a ținut puternic și l-a făcut fericit. În ultimele rânduri din Jurnalul Fericirii, Nicolae Steinhardt scrie ”Numai veșnicei proaspete aproprieri de Hristos îî datorez că nu am ajuns și eu unul din acele cadavre purtate vii de cursul vieții și că mi-am dat în sfârșit seama că mai fericit este a da decât a lua.”

Am fost unul dintre sutele de ”nefericiți” care au ajuns în ultima duminică a verii unui an ”nefericit” la Rohia. Am căutat și nu am găsit fericirea. Nici măcar acolo, iar vorbesc cu păcat, în ”colțul de rai”. Dar acolo încă poți găsi credința. Pe care, mi-a spus un călugăr, urcând dealul spre chilia lui Steinhardt, e bine să o porți tot timpul cu tine. Iar fericirea? Fericirea, stai liniștit, te va căuta ea pe tine. Și te va găsi. Chiar și într-un ”colț de iad”.