1 DECEMBRIE. Ziua Națională a României nu poate fi prinsă cu o agrafă la rever. Ea trebuie să existe în sufletul fiecărui român, permanent, altfel totul e zadarnic…

România strânsă în menghina nemiloasă a crizei medicale nu-și poate uita sărbătoarea națională. În același timp, România poate strânge, într-o lacrimă comună, toate durerile contemporane, nesomnul medicilor și vaietul atemporal al celor cărora pandemia le-a răpit, pentru totdeauna, bucăți din suflet.

1 Decembrie este, dincolo de toate, un drapel tricolor care flutură peste o Românie Mare. În 1918 – după ce ”Veacuri de-a rândul poporul românesc, adevăratul și legitimul proprietar al pământului, ce fusese odată Dacia Romană, a fost străin și sclav pe pământul său strămoșesc” (Vasile Goldiș) -, toate provinciile istorice locuite de români s-au unit în cuprinsul aceluiași stat național.

”Din ceasul acesta, oricum ar decide puterile lumii, națiunea română este hotărâtă a pieri mai bine decât a suferi mai departe sclavia și atârnarea”, s-a transmis, pe 20 noiembrie 1918, prin manifestul-protest intitulat ”Către popoarele lumii”, act acuzator la adresa politicii duse de guvernul maghiar, în acele timpuri de restriște pentru românii din Ardeal.

CONTROVERSĂ Trump l-a asigurat pe Netanyahu că va sprijini atacurile Israelului asupra Iranului dacă negocierile nucleare eșuează

22:53

CONTROVERSĂ Un fost cercetător al Anthropic care se ocupa de „dresarea” AI-ului trage un semnal de alarmă: „Inteligența artificială este un pericol existențial”

22:31

În presa vremii a fost lansată și o chemare care a avut ca rezultat o mobilizare nemaivăzută până atunci.

”Veniți cu toții la Marea Adunare Națională care se va ține la 1 decembrie în Bălgradul lui Mihai Viteazul. Veniți cu miile și cu zecile de mii! Lăsați pe o zi grijile voastre acasă, căci în această zi vom pune temelia unui viitor bun și fericit pentru întreg neamul nostru românesc”.

 Această dorință pentru ”un viitor mai bun și fericit” a fost permanentizată, de altfel, de-a lungul timpului, numai că drumul de la vorbe la fapte s-a dovedit – și se dovedește – lung, chinuitor și aproape nesfârșit.

Ziua Națională a României anului 2020 va fi cu totul altfel. Pandemia de coronavirus transformă în amintire parada militară, dar ne scutește – pe de altă parte – de discursuri sforăitoare, mâini duse la inimă pentru a da bine în fotografii sau de încercările unora sau altora de a confisca sărbătoarea tuturor românilor.

E drept că există destui ”patrioți” care își aduc aminte de România numai atunci când se apropie ziua de 1 Decembrie. Este un moment prielnic, își spun, pentru a insista asupra ”iubirii de patrie” și pentru a vărsa lacrimile de crocodil aferente.

România?

România nu se supără, totuși, niciodată. Tace și înghite, se adună din țărână, își șterge lacrimile, poartă fiecare cucui cu mândrie neștirbită. Uneori geme, alteori strigă zadarnic, fiindcă nu este auzită de nimeni. Încearcă să strângă și bani la ciorap, însă este datoare tuturor acelora care o împrumută și propun planuri financiare întocmite după ureche, spre a-i lua și pielea la un moment dat.

România e și jerpelită, uneori, învinețită de frig și de griji, îmbolnăvită. Și-ar dori mai multe paturi în spitale, o responsabilizare națională, un sistem educațional care să învingă, pentru totdeauna, promisiunile neonorate. În general, având un bun simț strigător la cer și demn de o cauză mai bună, România încearcă să nu vorbească neîntrebată, să nu iasă niciodată din rând, face în așa fel încât până și albul devine negru dacă „mărimile lor” pretind asta, iar atunci când este luată la bani mărunți nu știe cum să-și apere interesele sau cum să-și demonstreze nevinovăția.

Pe 2 decembrie o vom lua de la capăt, sârguincioși, așa cum am făcut de la Decebal încoace. Cupa cu otravă ne este la îndemână, iar reînvierea eventuală – „Deșteaptă-te, române!” – ne readuce în poziția de start, acolo de unde o vom lua din nou la fugă către careul advers, către ofsaidul național, către înțelegerile ”la masa verde”, desfășurate în culise.

Suntem atât de buni la toate, în fiecare zi, încât mai mult ca sigur că ne paște ghinionul. Lăcrimăm la firul ierbii, ne dăm cu pumnii în cap, facem partide bune, proiecte bune, team-building-uri de toată frumusețea, numai în bătătura noastră sunt descărcate mii de tone de nisip fin din care putem să construim, cu bucurie infantilă nedisimulată, doar vremelnice castele împopoțonate cu turnulețe.

Dar Ziua Națională a României – așa după cum nu poate fi ștearsă, niciodată, cu o gumă imaginară sau cu un simplu delete – nu poate fi nici prinsă cu o agrafă la rever. Această zi unică ar trebui să fie păstrată, 365 de zile pe an, în suflet, alături de tot ceea ce avem drag într-un periplu lumesc cu final previzibil.

E drept că pare mult mai simplu să spui, în direct și la ore de vârf, că îți iubești țara. Și e teribil de complicat, dacă nu imposibil, să simți cu adevărat asta.