România Mare s-a născut greu și a costat foarte mult

Anul 1916 a însemnat o schimbare majoră în istoria economiei românești. O națiune aflată până atunci într-o cursă fenomenală pentru dezvoltare a căzut, pentru o generație, într-o criză financiară profundă. Timp de jumătate de secol, de la înscăunarea regelui Carol I și până la începutul războiului, România a fost una dintre campioanele Europei la dezvoltare economică, astfel încât, la finalul acestei perioade, țara noastră se afla în rândul celor mai puternice 20 de economii ale lumii, la cea mai de sus poziție în ierarhia mondială la care avea să ajungă vreodată, din punctul de vedere a ceea ce numim acum „PIB/locuitor la paritatea puterii de cumpărare”.

În 1916, țara intra într-un război sângeros și dureros pentru întregire națională, împotriva celei mai puternice armate de pe continent, cea germană și având ca aliat cea mai șubredă armată de pe continent, cea țaristă, aceasta din urmă dezintegrându-se după abia un an de la intrarea noastră în conflict.  Până la urmă, Unirea tuturor românilor în cadrul aceluiași stat a fost obținută la finalul conflagrației, dar acest lucru s-a făcut cu un cost imens: intrarea țării într-o recesiune profundă și prelungită.  Căci aproape întreaga perioadă interbelică, România Mare s-a aflat într-o permanentă și dureroasă criză financiară. Mai mult, o criză care părea să nu se mai termine niciodată.

INCIDENT O tânără de 21 de ani din Timișoara și-a înjunghiat iubitul în timpul unui conflict. Ce le-a spus anchetatorilor

19:31

FLASH NEWS Giorgia Meloni nu vrea alianțe cu politicienii care se opun ajutorului pentru Ucraina. „Nu îmi schimb opțiunile pentru câștig electoral. Am sprijinit Ucraina de dragul Romei”

19:11

Modelul economic dezvoltat în perioada 1866-1914 se baza pe orientarea împrumuturilor de stat către investiții în infrastructura de transport și comunicații (căi ferate, porturi, telegraf, drumuri pietruite, poduri, canalizare în mediul urban), investiții care au contribuit la dezvoltarea economică fără precedent a României.

Apoi, modelul s-a schimbat brusc. Totul a plecat de la uriașele împrumuturi pe care statul nostru le-a făcut pentru a-și putea finanța întâi cheltuielile militare legate de participarea la Primul Război Mondial, apoi pe cele prilejuite de despăgubirile derivate din întregirea teritorială, inclusiv  cote-părți din datoriile aferente și cele datorate implicării în conflictele armate. Nu în ultimul rând, țara a împrumutat sume imense pentru susținerea financiară a unor reforme vitale (agrară, monetară, reconvertibilitatea leului), dar care care nu au adus rezultatele proiectate pentru modernizarea economiei. Consecința a fost dramatică: serviciul anual al datoriei a devenit atât de mare încât a afectat resursele de investiții care s-ar fi putut aloca pentru dezvoltarea infrastructurii, ba chiar cheltuielile aferente funcționării normale a unui stat care tocmai își dublase suprafața și populația.

Pentru a înțelege imensul sacrificiu pe care economia națională l-a făcut pentru Unire, ar ajunge să privim cu atenție evoluția datoriei publice din perioada interbelică:

Sursa: Munich Personal RePEc Archive, History paradigms: the public debt of Romania in the last 100 years, Georgescu, George, October 2017,  https://mpra.ub.uni-muenchen.de/82219/

Ce observăm? De la 1,86 miliarde de lei datorie publică înainte de război, ajungem la 20,5 miliarde de lei datorie publică în anul 2021, primul an de după Unire în care Ministerul de Finanțe face un raport privind îndatorarea publică. Și dacă în timpul războiului, Guvernul a contractat împrumuturi aproximativ egale cu datoria antebelică, în doar doi ani după război, deci pentru finanțarea Unirii propriu-zise, am ajuns să luăm împrumuturi de patru ori mai mari decât tot ceea ce împrumutasem în primii 50 de ani de existență a statului român!

Primul dintre credite s-a numit chiar „Împrumutul Unirii” în valoare de 1,1 miliarde de lei. Cel mai mare a fost destinat unificării monetare (7,5 miliarde de lei), iar al doilea cel mai mare (3,7 miliarde de lei) a vizat scoaterea din circulație și înlocuirea coroanelor, rublelor și biletelor emise de autoritățile de ocupație din provinciile nou-unificate cu țara.

Asta pentru a fi clar cât de mult și-a dorit România să se înfăptuiască Marea Unire de la 1918.

Este adevărat că, între timp, leul se devalorizase de 8-9 ori, dar datoria a ajuns mult prea mare pentru bugetul României. Și asta nu este deloc compensat cu modul în care ne-au defavorizat deciziile marilor puteri, luate după conflagrație.

Ca să se înțeleagă bine contextul internațional, tratatele de pace nu au fost chiar așa de favorizante pentru noi: României i-a revenit 1,6% din datoria antebelică a Austro-Ungariei și 21,8% din cea a Ungariei, proporțional cu teritoriile intrate în componența statului român. În schimb, României i-au fost alocate doar 1,1% din reparațiile de război impuse Germaniei de Puterile Aliate în 1920, în valoare totală de 269 miliarde de mărci, plătibile în 42 ani, dar ulterior, prin Planurile Dawes (1924) și Young (1929), datoria de război a Germaniei a fost redusă la jumătate (132 miliarde de mărci) și apoi a fost încă o dată redusă la o șesime din cea inițială, adică la 38 miliarde de mărci.

Perioada interbelică a continuat să reprezinte un coșmar financiar pentru proaspătul stat al tuturor românilor, astfel încât datoria publică a României a înregistrat cel mai înalt nivel (peste 185 miliarde lei) în 1932, din care datoria externă reprezenta peste 90%. Și atunci am intrat, pentru prima oară, în incapacitate de plată, iar plățile restante către Franța, Anglia, Italia și SUA (39,5 miliarde lei) au fost suspendate, pe baza moratoriului Hoover, inițial pentru un an, ulterior pe termen nelimitat.

Negocierile ulterioare cu guvernele statelor creditoare și purtătorii străini de rente românești au adus amânarea unor plăți, reducerea anuităților la jumătate și reducerea serviciului datoriei publice la capacitățile de plată reale ale țării. În total, datoria externă s-a redus de la 172,5 miliarde de lei în 1931 până la 80 miliarde de lei în 1935.

Dar, ca urmare a Acordului de la Paris, din martie 1935, a apărut și costul politic uriaș: conversia datoriei externe a României, prin aplicarea unor acorduri de clearing pe principiul compensației, ceea ce a adus în scenă celebrele „monopoluri” cedate unor companii străine, care au afectat grav și iremediabil nivelul de trai și sănătatea scenei politice interne.

Și ca să fie cât se poate de clar că nu războiul a fost cauza problemelor financiare cu care s-a confruntat țara, iată că România a început cel de-al Doilea Război Mondial cu o datorie publică de 98 de miliarde de lei (1940) și l-a încheiat cu o datorie de doar 99 de miliarde de lei (1945), deși a pierdut, între timp, Basarabia, Bucovina, Cadrilaterul și, temporar, jumătate din Transilvania!

Sursa: Munich Personal RePEc Archive, History paradigms: the public debt of Romania in the last 100 years, Georgescu, George, October 2017,  https://mpra.ub.uni-muenchen.de/82219/

Cedarea unui spațiu important al economiei, „monopolurile” adică, a anulat tot progresul capitalului autohton din perioada anilor ’20:

Sursa: Munich Personal RePEc Archive, Romania’s capital developments during 1918-2018 century from the Great Union to the market economy transition, Zaman, Gheorghe and Georgescu, George, November 2018,  https://mpra.ub.uni-muenchen.de/92316/

Practic, capitalul românesc reprezenta doar 33% din total în 1921, deoarece provinciile noi aduse în țară erau dominate de capitalul străin (al imperiului de unde proveniseră), dar, la începutul anilor ’30, ponderea capitalului românesc urcase la aproape 44%, pentru a scădea brusc după cedarea „monopolurilor” la 41,2% și apoi la 37,9% în 1938!

Comerțul și asigurările, domenii aproape exclusiv dominate de capitalul românesc în 1921, ajung să fie dominate de capitalul străin, iar ramura transporturilor, unde capitalul autohton deținea jumătate în 1921, va ajunge ca 80% să aparțină capitalului străin.

În mediul bancar situația era și mai clară: după un minim de 23,3% din total în 1927, capitalul străin bancar ajunge la peste 36,7% în 1938, o valoare chiar mai mare decât în 1921:

Sursa: Munich Personal RePEc Archive, Romania’s capital developments during 1918-2018 century from the Great Union to the market economy transition, Zaman, Gheorghe and Georgescu, George, November 2018,  https://mpra.ub.uni-muenchen.de/92316/

Cât privește unificarea monetară, ea a început, practic, să se discute oficial, la 5 martie 1920, atunci când Ion Lapedatu propunea ministrului de Finanțe, printr-un memoriu semnat alături de reprezentanții mai multor instituții financiare din Transilvania, o rambursare (preschimbare) a coroanelor la paritate 1:1, astfel: “să se dea un avans de 50% în monedă națională. Restul s-ar da în bonuri de Stat, în coroane cu dobândă potrivită. Creanțele s-ar regula în monedă și în bonuri, amăsurat proporțiunei de rambursare” (sursa: ”Unificarea monetară din 1920-1921. Provocări, dileme și realități economice”, Septimiu Moga, Muzeul Olteniei Craiova. Oltenia. Studii şi comunicări. Arheologie-Istorie. Vol. XXVI/2019).

La finalul mai multor luni de dezbateri, prin convenția încheiată de BNR cu Ministerul de Finanțe, la 11 iunie 1920, și legea din 12 august 1920 avea să statueze o pondere de 60% pentru numerar, pentru restul de 40% urmând să se acorde un bon de tezaur. Iar în privința cursului de schimb folosit, acesta a fost de 1 leu pentru două coroane sau 2 „ruble Romanov”.

Concluzia, oameni buni, este simplă și  limpede: atunci când aniversăm Marea Unire, să nu uităm să amintim și costul incredibil de mare pe care l-a plătit această națiune pentru a se unifica. Să prețuim așa cum se cuvine și să înțelegem ce eforturi uriașe le-au făcut înaintașii noștri pentru Unirea pe care, cu prea multă ușurință, unii o desconsideră sau o sabotează…