Jurnalista Rodica Mitu a murit la numai 32 de ani! Colegii și prietenii sunt înmărmuriți de durere: ”Era doar lumină în jurul ei”

Jurnalista Rodica Mitu a murit la numai 32 de ani – vestea care a înmărmurit zeci de oameni care au cunoscut-o, au lucrat cu ea și i-au devenit, mai apoi, prieteni. 

Nu există cuvinte să o descrii pe Rodica, Rodicuț, așa cum o alintau prietenii de suflet, ea emana lumină, căldură și mereu avea o vorbă bună pentru fiecare. Deși nu a mers niciodată din cauza unei boli descoperite la trei ani, Rodica a fost ”cea mai puternică femeie pe care am cunoscut-o”, așa cum scriu prietenii pe rețelele de socializare.

Ajunsă redactor șef adjunct la o publicație din Capitală, colegii ei au rămas fără cuvinte atunci când au fost nevoiți să transmită o asemenea știre cumplită.

SPORT Ianis Zicu, demis de la Farul Constanța? „Este un moment important, foarte delicat”

09:13

SPORT Sorana Cirstea și Jaqueline Cristian, victorii la Indian Wells! Cu cine vor juca în turul trei

09:01

”N-am scris știre mai grea ca aceasta. N-am făcut vreodată un lead mai prost ca acesta. Și încă sper să mă sune șefii să-mi spună că am dat cel mai mare fake news din cariera mea. Nimeni nu este de neînlocuit. În afară de tine. Așa va spune oricine a cunoscut-o. Era doar lumină în jurul ei. Nu avea nicio poză în care să nu zâmbească. Niciuna. Rodica Mitu nu a mers niciodată. S-a născut cu o boală care nu-i permitea să meargă. Dar alerga, cu mare bucurie, spre oricine avea o problemă. Nu există problemă să i-o spui și să nu te ajute cu un sfat. Scaunul cu rotile nu a făcut-o niciodată dependentă. ‘Independent’ n-are grad de comparație, dar în cazul Rodicăi este permis: Rodi a noastră de la DC News era cel mai independent om. Mi-e mai ușor să scriu textul acesta cu mâna ei. Așa că o să aleg calea ușoară și o s-o las pe ea să vorbească. Am găsit un text pe care l-a scris acum câțiva ani și în care s-a descris mai bine decât putea să o facă oricine altcineva.”, a scris redactorul Anca Murgoci.

Rodica Mitu: ”Am înțeles că totul se întâmplă dintr-un motiv, am învățat că sunt puternică și pot trece peste orice”

”Sunt ambițioasă, incredibil de încăpățânată, curioasă, optimistă din cap până în picioare. Pot spune că am avut parte până acum de clipe extraordinare, dar și dezastruoase, clipe în care m-am simțit pe deplin fericită, dar și clipe în care credeam că totul s-a terminat. Însă, momentele cu adevărat dificile sunt bine ascunse într-un sertăraș al memoriei mele, pe care voi încerca să îl deschid acum.

La trei ani, părinții mei au observat că ceva nu este în regulă – mersul meu. La vârstă aceea trebuia să le dau deja dureri de cap, alergând dintr-un colț într-altul al casei, dar nu o făceam. Îngrijorați, m-au dus la medic. Îmi amintesc perfect (deși eram foarte mică) prima mea biopsie. Medici în halate de un albastru rece, o asistentă care încerca să mă liniștească și multe instrumente metalice ce mă speriau, pe măsuța de lângă mine. Totul s-a petrecut repede. Diagnosticul a venit ca un fulger ce a lăsat un semn pe viață. Nu puteam să merg.

Un tratament miraculos nu era și nici acum nu există. Părinții mei au făcut totul pentru ca lucrurile să decurgă normal. Am fost la școală, la liceu, la facultăți (două). Bineînțeles, că mi-am pus ”faimoasele” întrebări: de ce eu, tocmai eu?, ce am făcut să merit asta? cu ce am greșit? Întrebări ce mi-au rămas mie, căci nimeni nu mi-a putut răspunde la ele… A fost greu, până într-un punct, în care am decis să caut răspunsul în interiorul meu. Am găsit acolo nu numai răspunsuri, ci și forța de a merge mai departe și nu oricum – cu zâmbetul pe buze!

Viața mea s-a schimbat. Din fata nesigură, ușor timidă și plină de întrebări fără răspuns am devenit ”o luptătoare și o optimistă incurabilă” – cel puțin asta spun prietenii mei. Am înțeles că totul se întâmplă dintr-un motiv, am învățat că sunt puternică și pot trece peste orice.

”Asta nu înseamnă că mi-am pierdut speranța că la un moment dat voi putea să merg singură”

Întâlnirea cu scaunul rulant? Dureroasă. Foarte dureroasă. Mi-a trebuit poate prea mult timp până să îl accept, să devin prietena lui. Am început să îl folosesc târziu, simțeam că dacă îl accept voi deveni ceea ce sunt de fapt- multe nopți m-am întors pe o parte și pe alta la gândul că mă vor vedea colegii, profesorii… pentru ei, era același lucru dacă eram cu căruțul sau nu, pentru mine era un chin. Azi suntem complici, a devenit ”mășinuța” mea.

Privirea ”curioasă” a oamenilor de pe stradă? Mulți sunt cei care se întorc după ce am trecut sau care mai rău, mă fixează din depărtare și își spun cu siguranță în gând „biata fată”. Ce simt eu în acele momente? O senzație teribilă de enervare dar totuși e și un gram de ridicol, de amuzament – e interesantă psihologia oamenilor și reacția lor în anumite situații. Am totuși ceva de menționat referitor la acest ”privit”.

Acum câțiva ani ani, eram pe aeroportul din București, în sala de așteptare, bineînțeles cu toți cei care urmau să urce în avion. Aveam senzația că toți se uitau la mine pe furiș: unii cu tristețe, milă, alții cu uimire, curiozitate – aș fi vrut să mă teleportez în avion ca în filmele SF. După cele 2 ore de zbor, am ajuns la Verona. Am avut de așteptat iar în mai multe locuri, cu aceiași pasageri.

Și ce să vezi, surpriză!! Nu se mai uita nimeni la mine (sau cel puțin senzația aceasta o aveam). Atunci mi-am dat seama! Nu locul în care ești contează, nici oamenii care sunt in jurul tău. Ci TU! Cum gândești, cum te simți, câtă importanță dai unor lucruri, gesturi, priviri care, de fapt, nu contează… absolut deloc. 

La Verona am înțeles trucul… ”privirile” celorlalți nu trebuie luate în seama. Creierul uman este fascinant, iar puterea acestuia este de neoprit. În momentul în care ai învățat să îți ”educi” mintea, să îți controlezi gândurile, ești o persoană împlinită, căci de aici decurge totul.

Caut în fiecare zi să fac lucruri noi (ai zice că nu am prea multe opțiuni fiind într-un scaun cu rotile), dar imaginația nu stă în picioare. Mersul… e un avantaj, foarte mare, dar nu esențial. Nu pot să merg cu picioarele, atunci merg cu un scaun rulant. Asta nu înseamnă că mi-am pierdut speranța că la un moment dat voi putea să merg singură”...

Cuvintele sunt de prisos. Rodica a plecat către îngeri mult prea devreme. În urma ei au rămas miile de articole scrise cu pasiune, poeziile sale, dar și prietenii săi buni, care o iubeau mai presus de orice…

”Când vorbeam cu Rodi, viața părea mai ușoară, problemele nu mai erau atât de grave cum mi se păreau, iar ziua prindea iar culori…”