Vârstele lui Florin Piersic

La „Festivalul Internațional Adrian Păunescu” – desfășurat în zilele de 21, 22 și 23 iulie la Craiova, pentru a noua oară – am întâlnit oameni mulți, sute de oameni care, prin poezia, muzica sau, pur și simplu, arta lor m-au ajutat și ne-au ajutat să facem în așa fel încât viața tatălui meu să nu se sfârșească niciodată.

În ultima seară de Festival, în sala arhiplină a Teatrului Național Marin Sorescu, recital Florin Piersic.

Câți ani are marele Piersic?, m-a întrebat cineva înainte de întâlnirea de duminică seara. Nu știam exact, nici nu mă interesa să știu, așa că n-am răspuns. Dar, ascultându-l, vorbindu-i, am aflat.

REACȚIE Primăria Cluj reacționează după informațiile privind interesul fraților Tate pentru Hotelul Continental: „Avem drept de preempțiune”

09:23

LIFESTYLE Proverbul chinezesc al zilei: „Un zâmbet îți va aduce…” Lecții de viață despre fericire și motivul pentru care bucuria este contagioasă

09:11

Vârstele lui Florin Piersic, cel care urcă pe scenă singur și o umple parcă de zeci de glasuri, stări, emoții, sunt, toate, adunate într-o oră și jumătate de discurs. Vârstele lui sunt, prin înălțimea actului artistic, singurele care, pe scena de teatru nu mai contează.

Florin Piersic parcă-i un copil de câțiva anișori, atunci când privește neputincios spre înalturi și ridică o mână spre Cerul care i-a furat atâția oameni: de la părinți, bunici, la colegi de teatru și prieteni civili. Parcă e un adolescent când se roagă pentru cei de care, ireversibil, îi e dor și cu care își construiește zeci de vieți paralele, în amintire.

Când recită „Repetabila povară”, de Adrian Păunescu, ajunge la vârsta primei tinereți, când începe să înțeleagă, la fel ca poetul, că nimic nu-i pentru totdeauna și că, dintre toate fragilitățile de care ne lovim, cea mai nesigură e însăși viața.

Și tot așa… Călătoria sa continuă.

Florin Piersic trece, într-un singur spectacol, prin toate vârstele, prin toate clipele importante în care, chiar înainte de a exista trăiri, există sentimente. Doar că, într-un mod curios, nu ajunge niciodată la bătrânețe. Pune atâtea virgule în calea timpului, o ia de atâtea ori de la capăt, lungește sau scurtează frazele, după cum are chef, are atâtea povești de intercalat și de reluat, interacționează atât de mult cu cei din public – pe care îi remarcă fie semănând între ei, fie având barba foarte lungă, încât, în această colecție de vârste, nu reușește să ajungă și dincolo de pragul care desparte omul tânăr de omul mai puțin tânăr.

Și spectacolul, ca orice secundar în topire, se termină. Iar Florin Piersic iese de pe scenă.

Deci? Câți ani are? Mă întreabă aceeași persoană cu care, înainte de eveniment, nu reușisem să încheg un dialog. E mai tânăr decât tine, e mai tânăr decât mine, probabil că o fi de-o vârstă cu tinerețile noastre, uitate în urmă, prin cronologii, îi răspund.

Și cine nu mă crede să meargă să-l vadă, să se convingă cu ochii săi, să înțeleagă ce înseamnă, cu adevărat, vârsta unui om, vârsta unui artist, vârsta unui actor. Nu se mai calculează simplu, ca la noi, muritorii, de la unu la o sută. E ca un puls, e ca o permanentă zbatere.

Iubindu-vă și iubindu-ne dumneavoastră înapoi, domnule Piersic, avem șansa de ne recupera, măcar pentru o oră și jumătate, propriile tinereți. Ajutați-ne!

Citește și: 

Nevinovatul Mircea Beuran

Copiii de 10 de azi

Viaţa de după viaţă din casa Amáliei Rodrigues

Iar picăm Bacalaureatul?

Încredere