Se goleşte oraşul!

De când cu meciul echipei naţionale de fotbal, cu privire la care nici n-am avut curaj să emit prea multe speranţe în articolul de luni, prea puţine ne mai interesează din politică, din social, din reţeaua fragilă de ştiri de ultim moment. Ce s-a întâmplat în Germania, în lupta sportivă dintre ţara noastră şi Ucraina, depăşeşte orice estimare, chiar şi pe acelea exagerat de optimiste, cu care, fie vorba între noi, oricum nu suntem obişnuiţi.

În sfârşit, undeva, pe un teren de sport, România a avut curajul să fie puternică în faţa vecinilor – aflaţi în dificultate, fără nicio îndoială –, în sfârşit, ţara noastră a înţeles că interesul ei este, totuşi, mai presus decât interesul oricui altcuiva, nu ca-n cazul sutelor de tiruri cu cereale care au traversat, dinspre Ucraina, plaiul nostru înflorit, pentru a ne lua rândul în toate porturile în care se mai fac exporturi către ţările care au nevoie de grâu, de floarea soarelui şi alte seminţe hrănitoare…

ANALIZA de 10 Cum reconstruiește Iranul „Axa Rezistenței” în Marea Roșie. Planul prin care rebelii Houthi vor să controleze comerțul global

10:00

RELIGIE Tradiții uitate din ajunul Postului Maicii Domnului. Ce făceau bătrânii la sate pe 31 iulie pentru spor în casă

10:00

Am fost mai puternici, am fost determinaţi, „am crezut mai mult în victorie”, ar spune comentatorii de ieri, care folosesc totdeauna aceleaşi fraze pentru a descrie etape istorice diferite.

În orice caz, n-am mai văzut de mult timp, de copil, atâţia oameni bucurându-se pentru aceeaşi veste bună. N-am mai întâlnit de ani de zile solidaritatea în zâmbet şi zgomot de comentariu sportiv în orice colţ al Bucureştilor şi, cu siguranţă, în orice altă parte a ţării. Am fost uniţi, pentru că noi doar la bucurie ştim să ne unim şi să simţim că aparţinem de cei din jur. Când ne loveşte potopul, fugim cât putem de repede, oricât de departe, fără să ni se mai pară că avem vreun cunoscut pe frontul de pe care ne facem dispăruţi.

Revenind la actualitate, capitala, încă îmbâcsită, uşor, uşor, se goleşte. Maşinile nu se mai înghesuie la şapte şi ceva dimineaţa înspre şcoli, înspre locuri de muncă plătite prost, dar cu program rigid. Semafoarele parcă ţin mai puţin – deşi, cu siguranţă, nu a umblat nimeni la sistemul de semaforizare despre care ne tot vorbesc primarii în funcţie, dar pe care niciun tuş de edil nu ştie să-l regleze. Drumurile par mai scurte şi frunţile, deşi e caniculă, încep să se descreţească. O fi doar o iluzie? O fi, dar face bine.

Dar cum orice petic de linişte durează puţin, în fiecare dimineaţă aşteptăm schimbarea. Aşa cum aşteptăm şi meciul României de sâmbătă, pentru a vedea dacă avem şi noi dreptul de a ne bucura pe termen lung sau, ca până acum, după fiecare moment de entuziasm e obligatoriu să urmeze frustrarea din care românul, în principiu, nu ştie să scoată nicio învăţătură.

Mai spunem o dată Hai, România!, mai aplaudăm marea victorie de luni, credem, până nu ne contrazice nimeni, că suntem puternici şi merităm performanţă. Poate chiar suntem. Şi poate chiar merităm! Spun unii că, pentru a câştiga, primul pas pe care trebuie să-l facem este să credem. Alegem să credem? Alegem! Şi Bucureştii marilor întâlniri şi prea puţinelor ambiţii continuă să se golească, de la prima oră a zilei…

Citește și:

Atenție la veștile bune!

Evadarea din paradis

Cine are grijă de România? Cine are grijă de români?