Cazul Lucescu

Ne aflăm în următoarea situaţie, cu care nu suntem, neapărat, obişnuiţi: echipa Naţională de fotbal a României, la care ţinem, pe care o urmărim în orice competiţie oficială sau meci amical, are un antrenor nou. Nu unul oarecare, inventat de Federaţie, scos de prin pălărie de preşedinţi pe care, din păcate, istoria nu îi poate reţine clar. Nu un tânăr care are potenţial pentru a deveni un antrenor de execepţie şi care, la echipa Naţională, vine să facă un pic de practică. Cu responsabilităţi, desigur. Nu un antrenor în vârstă, care a mai fost pe la echipe mici de club, care a mai trecut, poate, şi pe la Naţională şi care, din lipsă de angajamente ferme în ultima perioadă, a fost uşor de adus pe banca primei reprezentative.

Noul antrenor al României e Mircea Lucescu. Nea Mircea, cum îi spun bătrânii din Hunedoara, care îl iubesc de când era la Corvinul. Unul dintre cei mai buni antrenori ai lumii (ai lumii!, nu ai României) a acceptat, la final de carieră în antrenorat, să se întoarcă acasă, acolo unde totdeauna i-a respirat o parte din suflet. Dumnealui, care putea merge să antreneze orice echipă de club de mare succes din lume, care se putea duce să aibă în grijă alte Naţionale, cu potenţial mult mai mare, cu jucători mult mai bine titraţi.

REACȚIE Primăria Cluj reacționează după informațiile privind interesul fraților Tate pentru Hotelul Continental: „Avem drept de preempțiune”

09:23

LIFESTYLE Proverbul chinezesc al zilei: „Un zâmbet îți va aduce…” Lecții de viață despre fericire și motivul pentru care bucuria este contagioasă

09:11

Lucescu, omul care e obişnuit să câştige din meseria sa, sute de mii, milioane de euro, a spus, atunci când a semnat cu FRF, că nu vine pe banca României pentru bani, aşa că poate rămâne cu salariul pe care l-a avut şi predecesorul său, pentru că scopul său este altul, în această misiune care, nu înţeleg cum de nu văd toţi!, este evident una nobilă. Aproape caritabilă.

Şi, totuşi, în aceste condiţii, după ce Lucescu preia Naţionala, după mandatul deloc eşuat al lui Edi Iordănescu (pe care, iarăşi, l-au hulit atâţia şi care, privind obiectiv în urmă, a reuşit performanţe mari, pentru o echipă care, până de curând, aproape că nici nu exista), apar oameni care se trezesc comentând. Chiar şi după primele două meciuri, câştigate de România: primul, categoric, cel de-al doilea, cu scor bun şi cu forţă psihică mai mare decât a adversarilor. Comentează că… Mircea Lucescu s-a trezit acum, la aproape 80 de ani, să vină la echipa naţională, după ce zeci de ani nu a făcut nimic pentru România! În condiţiile în care un antrenor, ca să vină la orice club, trebuie chemat de cineva. Trebuie convins de o strategie. Trebuie plătit. N-am avut noi niciodată – nu că acum am avea – bani şi forţă pentru un astfel de nume.

Dar Mircea Lucescu e altfel. Trece printr-o etapă a vieţii în care a decis doar cu sufletul. S-a întors acasă. Tare mi-e teamă de primul său eşec, pe banca României. Pentru că şi un eşec face parte din joc. E imposibil ca toate să meargă bine, nesfârşit. Atunci ce vor mai zice gurile flămânde de bârfe şi vorbe grele de pe marginea terenului? Dacă după două victorii tot apar ecouri murdare, la înfrângere ce or să facă?

Domnule Lucescu, ştiu că nu ne sunteţi dator cu nimic. Că noi vă suntem datori dumneavoastră. Dar aveţi răbdare cu proştii! Nu cumva să vă destabilizeze şi să ne trezim cu o demisie pe care, fie vorba între noi, în multe situaţii, am cam merita-o.

Nu suntem obişnuiţi cu binele, nu suntem obişnuiţi cu performanţa! Dacă şi Mircea Lucescu are nevoie de martori care să îl apere, după zeci de ani de carieră de succes, înseamnă că nimeni, orice leac ne-ar oferi, nu ne mai vindecă.

Mulţumim, nea Mircea!

Citește și:

N-a fost pentru noi

Oare se întâmplă minunea?

Cristian Buică, destinul artistului folk

Un ceas de poezie cu Prof. Univ. Dr. Codruţ Sarafoleanu

Habemus papam?