Cuvintele din urmă

Ne tot punem în ordine cuvintele, de parcă ar urma să rămânem fără ele, într-o zi nu prea îndepărtată. Le amestecăm, iar le ordonăm, ne prefacem că va fi prea târziu peste câteva ore, când vom da ochii cu oameni pe care îi vedem des, dar pe care, din păcate, nu-i înţelegem niciodată până la capăt.

O plimbare scurtă dimineaţa, pe jos, pe răcoare, câteva cafele aruncate în stomacul gol, apoi medicamentele care nu se iau niciodată fără alimente înainte, iarăşi nişte cuvinte ordonate şi nişte semne de întrebare care n-au sens pus înaintea lor.

Câteva imagini colorate, de pe un televizor care ne iartă şi amână să se strice, un telefon dat unui prieten, altul dat altui prieten – deşi veşnic ne plângem că nu avem pe nimeni aproape – reţete pentru un boost de imunitate, fructe vândute la preţ corect, fructi minţite, la preţ astronomic şi tot aşa. E o avalanşă, în fiecare dimineaţă, de informaţii în toate cele care ne compun viaţa.

FLASH NEWS Rusia trimite migranți în Europa prin tuneluri secrete. Hezbollah și Statul Islamic, bănuite de construirea structurilor subterane

18:23

CONTROVERSĂ Doi frați gemeni au ucis un român în Irlanda. Aceștia și-au recunoscut fapta în fața instanței

18:15

Şi copiii se întorc la şcoală, în cea mai grea zi din săptămână: lunea! Dar de ce nu e weekend cinci zile şi săptămână cu muncă şi şcoală numai două? De atât de multe ori m-a întrebat copilul asta, încât începe să mi se pară şi mie ciudat că, la cât de multe reguli, norme, obiceiuri se schimbă, nu s-a gândit nimeni că s-ar putea înversa şi aceste ceasuri.

Cuvintele din urmă… Ne gândim la ele des, parcă prevestind veşti proaste, pe care nici măcar nu mai suntem dispuşi să le trăim, să le simţim. Ultimele roşii, roşiile din urmă, se culeg din pământul nostru bogat şi se vând la preţ mare pe tarabele din piaţă.

Fructele din urmă, pregătindu-se de încă o iarnă în amintire, câteva lubeniţe pe la tarabe, frunze multe pe jos, deşi temperaturile sunt mai mult decât blânde cu noi, muritorii din 2024. Se pare că vara s-a prelungit în termometre, mai ales pentru aceia care ies din casă mai târziu, evitând elegant cele zece, douăsprezece grade care îi însoţesc, de exemplu, pe cei mici atunci când se duc la şcoală.

A mai început, aşadar, un rând din filele de calendar. De-ar fi linişte! Dar este? Imposibil. În ţara în care nu mai ştim ce e libertatea, în ţara care pare, inclusiv prin decizii la nivel înalt, că nimic nu e sigur până nu ne dau voie judecători sau avocaţi, liniştea e cel mai greu de atins.

În rest, prăpastia rămâne adâncă şi căderile se fac tot mai cu avânt. Până jos, jos de tot, de unde nu sunt sigură că orice suflet şi orice trup se mai poate ridica. Cel puţin, nu până în locul de unde s-a provocat căderea.

Dar tragem aer în piept şi ne gândim că poate nu suntem următorii. Nu, nu, încă nu a venit rândul nostru să cădem în gol.

Mai amânaţi-ne!

Citește și:

Ploaia care va veni…

Dezastrele nu ocolesc România

Cazul Lucescu

Locul nostru în lume

Prin limba română