CUTREMURUL din 1977 | Actorul Mihai Gruia Sandu era militar, fiind trimis la Spitalul Floreasca: „Am crezut că înnebunesc, am realizat dezastrul”

Adrian Artene a realizat o ediție specială a podcastului ALTCEVA, la 48 de ani de la seismul puternic care a zguduit țara noastră. Actorul Mihai Gruia Sandu, care era militar în termen în momentul tragediei, și-a amintit momentele de groază pe care le-a trăit atunci, fiind trimis să ajute la salvarea persoanelor sau la trierea victimelor.

„4 martie 1977! O dată care a îndoliat România, un cutremur cu o furie de 7,2 grade pe scara Richter a transformat Bucureștiul într-un oraș fantomă. Peste 1.500 de suflete s-au stins sub dărâmături, iar alte 11.000 de persoane au fost rănite. Purtând cicatrici invizibile, dar adânci, clădiri emblematice, simboluri ale unei epoci, s-au prăbușit ca niște castele de nisip, lăsând în urmă un peisaj apocaliptic. Printre stelele care au căzut în acea noapte neagră se numără geniul comediei românești, Toma Caragiu, a cărui voce s-a stins sub ruine, Alexandru Bocăneț, regizorul vizionar, dar și privighetoarea cu voce de aur, Doina Badea. 48 de ani mai târziu, rănile încă dor, iar amintirile sunt la fel de crude ca în acea noapte fatidică. Ne vom întoarce în timp prin ochii martorilor acelui dezastru. Cunoscutul actor Mihai Gruia Sandu era pe atunci un tânăr militar, care a participat la misiunile de salvare a victimelor și a văzut infernul de aproape”, spune Adrian Artene, la începutul unei ediții emoționante a podcastului ALTCEVA.

EXCLUSIVStenograme | Cum au ajuns doi polițiști să fie informatori pentru un clan de interlopi: „Sunteți mai mulți inși într-un dosar, sunt numele voastre, o să fiți chemați cu toții”

05:30

FLASH NEWSMarco Rubio anunță că nu mai este nevoie de o intervenție militară în Iran deoarece sancțiunile economice și blocada SUA și-au spus cuvântul: „Vor ajunge ca o țară din lumea a treia”

23:44

Mărturia maestrului Mihai Gruia Sandu este una tulburătoare…

„La cutremur, pentru că nu aveau un sistem care se cheamă acum ISU (Inspectoratul pentru Situații de urgență), soldații făceau tot (…). În seara aceea, pentru că făceam parte din echipa artistică a Regimentului, ne-am refugiat în locul în care stătea trompetistul și încercam să ne uităm la un film bulgăresc, „Dulce și amar”. Trebuia să se sune la și jumătate (21:30, seismul având loc la 21:22:22-n.r.) goarna de stingere… Și în momentul acela cineva a spus… «cutremur!». Mai fuseseră mișcări, dar nu așa de mari și am luat-o ca o glumă. Nu știam unde sunt mantaua și căciula și, când m-am repezit să le iau, zidul a plecat. Am înțeles că e groasă, am ieșit afară și atunci, pot să spun, un dobitoc de ofițer (maior), pentru că așa era, a strigat «Aviație inamică la joasă înălțime!», era un zgomot îngrozitor, și am zis… «am încurcat-o, a început războiul acum când sunt eu aici.

După aia au urmat câteva momente de derută. Dezorganizarea era absolut perfectă, n-am văzut în viața mea așa dezorganizare, așa panică… în care nimeni nu știa nimic, ordinele erau contradictorii. Au scos mașinile de război să ne ducem, că au căzut clădiri, dar mașinile de război nu funcționau pentru că se fura îngrozitor, nu mai aveau baterii, nu mai aveau cauciucuri. Au luat mașinile de la aprovizionare și într-un camion cu resturi de varză și de morcovi am ajuns, nu știam unde ne duce, la Spitalul de Urgență (Floreasca-n.r.) unde am realizat dezastrul pentru că acolo a fost, cumva, centrul Bucureștiului. Cifrele de morți și răniți sunt absolut trucate pentru că la vremea aceea nimic nu era real. Cu siguranță, au fost mult mai mulți, dar nu trebuia să se spună că, na, să nu intrați în panică, conform bancurilor. Când am ajuns acolo, am crezut că înnebunesc pentru că veneau mașini, autobuze din alea cu burduf, cum erau la vremea aceea, pline cu nu știam ce.

Spitalul de Urgență nu mai avea curent și operau în curtea interioară, la faruri de mașini pe jos. Morții și răniții erau cu sutele. Nu știai care este, era noapte, era întuneric, era debandadă, erau urlete. Veneau femei care strigau… «Dați-mi copilul!». Atunci am văzut o doamnă, am identificat-o după ani de zile, pe doamna Monica (Pop, medic oftalmolog-n.r.) care era studentă la Medicină și venise voluntar. Era un grup de studenți, din care o singură fată… ea era. Mi s-a părut foarte frumoasă. M-au luat unii și m-au băgat într-un cordon ca să nu mai intre atâta lume acolo. Nu-mi face plăcere să povestesc pentru că impactul emoțional a fost atât de puternic, că eu nu realizez că sunt 48 de ani. Sunt oameni care nu au trăit o viață și în momentul acela a fost o schimbare puternică în ceea ce însemnam eu, pentru că una este informația și alta este cunoașterea. Povestesc acum și asta este informație, dar când trăiești chestia asta, lucrurile se schimbă fundamental”, a povestit celebrul actor traumele prin care a trecut în acele momente groaznice.

Vezi podcastul integral: