Semnificația declarației premierului Bolojan privind renunțarea la veto în Uniunea Europeană

Într-un interviu acordat cotidianului francez Le Figaro, premierul Ilie Bolojan a formulat o poziție care, în aparență, pare tehnică : votul în unanimitate la nivel european. „Nu cred că votul în unanimitate trebuie menținut la nivel european”, a spus el. În fața unei asemenea declarații, analistul în geopolitică pleacă de la două întrebări clasice : cine câștigă și cine pierde dintr-o asemenea mutație ?

Pentru un stat precum România — cu o influență limitată în arhitectura decizională a Uniunii, fără capacitatea de a coagula alianțe și fără apartenența la un format regional puternic — dreptul de veto reprezintă singurul instrument prin care Bucureștiul poate să transforme prezența în oarecare influență.

FLASH NEWS Exercițiu de mobilizare în Capitală și Ilfov. Câți rezerviști au fost cooptați și când se va desfășura evenimentul

19:39

FLASH NEWS Un motociclist rus ar putea fi în spatele tentativei de sabotaj de la aeroportul din Leipzig din luna august

19:39

Renunțarea la acest instrument deschide astfel o problemă de natură structurală : cine definește interesul european comun ? Cine stabilește prioritățile ? Și, mai ales, cine controlează direcția ? Într-un sistem în care votul majoritar devine regula, problema nu este „eficiența”, spre a folosi un cuvânt invocat de premierul român, ci riscul consolidării unui nucleu decizional european capabil să funcționeze autonom față de statele aflate în poziție periferică precum România.

Asemenea idei nu apar în vid. Ele sunt promovate metodic și subtil. Două sunt mediile care sunt interesate în promovarea acestei idei : Germania și ecosistemul instituțional de la Bruxelles. Cei care pot influența regulile tind să prefere reguli care le amplifică influența. Pentru un stat ca România, care operează cel mai adesea ca spațiu de proiectare a intereselor altora, direcțiile strategice pot fi, uneori, sugerate sau chiar induse. Nimic nou sub soarele geopoliticii…În acest context, invocarea frecventă a exemplului Ungariei lui Viktor Orbán și opoziției sale pentru susținerea în orice condiții a Ucrainei, ca argument pentru eliminarea unanimității, este o justificare simplistă. Și poate că nu întâmplător sunt aruncate pe piață unele idei care vizează decuplarea Ungariei de la decizia europeană.

Pentru statele mai mici sau mai puțin influente, această miză a unanimității este directă. Fără mecanisme de protecție, ele riscă să devină simple spații de implementare a deciziilor luate în altă parte. Nu neapărat împotriva lor, dar nici în mod necesar în acord cu interesele lor. Să ne intre bine în cap că dezbaterea despre eliminarea unanimității nu este despre proceduri și valori și nici măcar despre Ucraina și raportarea la Rusia, ci despre arhitectura profundă a puterii în Uniunea Europeană.

Aceeași logică se află și în promovarea unor formate regionale precum România–Ucraina–Moldova, unde nu se discută despre compatibilitatea strategică în condițiile incertitudinii aderării la NATO și la UE a celor două vecine ale noastre. Pentru România, aflată la intersecția unor spații geopolitice distincte, riscul de a nu privi lucid și rece, de a evalua toate fațetele unei idei sau ale unui proiect, este acela de a se vedea prinsă într-o logică în care mai degrabă răspunde unor viziuni care nu au fost generate în concordanță cu interesele noastre naționale.

AUTORUL RECOMANDĂ: