Am fost la CONCERTUL SLAYER: un fel de rugby pe muzică

A doua zi de Rusalii s-a suprapus cu prima sărbătoare cu cruce roșie de anul acesta din calendarul iubitorilor de rock: Slayer a concertat în București pe Arenele Romane. În fața a peste 3500 de suflete pentru care Season in the Abyss sau Raining Blood rezonează ca Billie Jean și Thriller pentru domnișoarele de pension, americanii au arătat precizie chirurgicală, profesionalism și o energie care nu le trădează vîrsta. Piesele lor, unele vechi de peste 20 de ani, au sunat mai actual ca niciodată, iar moshpitul din centrul arenei s-a lărgit și s-a strâns ca vortexul unei tornade în interiorul căruia am trăit o experiență unică de o oră și jumătate. M-am ales cu un deget de la picior strivit, dar sunt plin de energie și americanii pe care i-am mai văzut o dată în România, în 2010, nu mi-au dat nici un moment sentimentul de deja vu.

Obiceiul meu de consum al concertelor rock este să mă plasez în fața scenei la câțiva metri, acolo unde se incinge hora rockerilor pentru care limba română are un cuvânt ca o interjecție: pogo. Mă încarc în imediata vecinătate a fluxului de energie, care mă hrănește după modelul Highlander (privirea înainte, brațele ridicate, palmele deschise în sus, iar arcul electric e vizibil).

ULTIMA ORĂ Călin Georgescu, mesaj în noapte, după ridicarea controlului judiciar: „Primim acest pas înainte ca pe o lucrare a lui Dumnezeu”

00:23

ACTUALITATE Magiunul poate dispărea din Marea Britanie. Cu ce va fi înlocuită marmelada în Regat din cauza Brexit

00:17

Moshpit sau pogo este cel mai masculin și mai greu de înțeles dans. E în același timp furie și extaz sublimate, un orgasm al gesturilor la prima vedere aleatorii, în care membrele urmează traiectorii rupte, absurde, iar oamenii se ciocnesc icnind, trec mai departe, mimează un riff de chitară, cad, se ridică cu un rînjet de fiară și-și continuă dansul barbar. Cu toată agresivitatea în stare gemă din interiorul cercului, rareori activitatea coregrafică basculează abrupt în caft; toată lumea este atentă cu participanții care își pierd echilibrul, îi ajută să se ridice și-i trimit pe margine să se reculeagă. Ca să înțelegi un moshpit trebuie să fii in mijlocul lui și să nu-i încalci regulile. Pare periculos, dar nu e. E ca un meci de rugby – nu mulți îl înțeleg și încă și mai puțini îl practică. Totul e să-i respecți pe ceilalți și să trăiești în comun explozia individuală. Rockerii nu merg la concerte pentru pocneală, ca ultrașii la meci. În moshpit, ca în mijlocul oricărei tornade, e un loc geometric barbilian în care energiile tuturor se întâlnesc într-un șuvoi energetic care pur și simplu curentează.

Solistul Tom Araya, a interpretat impecabil, dar egal, lipsa chitaristului-legendă Jeff Hanneman (bolnav) nu a fost decisivă, interpretarea înlocuitorului său și a trupei a fost rotundă și fără fisuri. Formația a cîntat în total 14 piese, un pic cam puțin pentru un recital.

La primul acord al primei piese, publicul s-a contractat într-un spasm violent și berea mi-a fost zburată din mînă: World Painted Blood.

War Ensemble, Die by the Sword au cimentat atmosfera și au răsunat consistent în coroanele castanilor din parcul Carol.

Chemical Warfare a însemnat atingerea unui nou nivel în atmosfera generală, piesă care a transformat tot sectorul din fața scenei într-un imens moshpit.

Pe Seasons in the Abyss, cea mai digerabilă și melodioasă piesă Slayer, lumea a cîntat și a trăit, cântecul ridicînd părul de pe mîinile și scalpurile miilor de spectatori.

Angel of Death, poate cea mai bună piesă trash scrisă vreodată, a încheiat triumfător primul calup al concertului. La bis, americanii au cîntat South of Heaven și au ieșit – inevitabil – pe Raining Blood, piesă care a aruncat Arenele Romane în aer.

Am scandat minute în șir după concert, eu și ceilalți 3000 de oameni. În zadar. Slayer nu se întoarce niciodată pe scenă. Poate la anul…

(Cătălin Mihăilă)