Iată ce este șvarțul din expresia „Hai să ne vedem la un șvarț!” și din ce era făcută, de fapt, băutura preferată a intelectualilor din anii ’30.
Caragiale o numea „jvarț”, unii își puneau și un strop de lapte sau de tărie, îl serveau fie la Capșa, fie la Corso sau la Strobel, savurându-l odată cu cele mai fierbinți bârfe din oraș. Iată povestea băuturii care a cucerit Bucureștiul Interbelic și cum se prepare ea.
În urmă cu un secol, șvarțul era considerat o băutură extrem de popular printre bucureșteni, de la simpli cetățeni, la scriitori și artiști, care se înghesuiau la Capșa pentru a se angrena în ultimele discuții fierbinți. Șvarțul nu era doar o modă, ci o tradiție.
Dar șvarțul nu a venit de la noi, desi devenise popular în Capitală. El era o cafea populară în lumea germane, numele provenind de la Scwarz Kaffee. Dar este posibil ca denumirea de șvarț să vină de la jurnaliștii care se adunau la Capșa pentru a afla cele mai noi zvonuri și bârfe, ajungând astfel să se salute: ,,Ne vedem la șvarț!”
La Capșa, șvarțul se prepara o singură dată pe zi, dimineața, la prima oră, într-un vas de 10-15 litre, unde se puneau ingrediente ca: apa, cafea măcinată pentru filtru și cicoare, în cantități egale. Înainte de a fi turnat în căni, el era strecurat și se aducea la masă fierbinte, într-o cupă de metal alb, cu decorațiuni inspirate din cele ale cafenelelor vieneze. În acest șvarț, unele persoane mai preferau să adauge lapte, puțin rom sau coniac.
Șvarțul ducea adesea la discuții și dezbateri aprinse, fiind și una dintre cele mai ieftine consumații din meniu. Costa în jur de 7-8 lei, cam cât o amandină cu ciocolată. Ca urmare, șvarțul era preferat și de personalitățile mai înstărite, dar mai ales de cei mai „boemi”, care puteau să plătească numai câțiva lei și să stea ore bune să scrie versuri sau proză pe un colț de masă, potrivit B365.
Din păcate însă, bucureștenii au fost nevoiți să renunțe la șvarț de nevoie: al Doilea Război Mondial adusese lipsuri în ce privește mâncărurile sau băuturile. Și tot de nevoie apăruseră pe piață noi sortimente de cafea, ca cea „turcească” , făcută din mei, sâmburi de smochine sau năut. Apoi, după război, locul șvarțului a fost luat de alte produse de import, ca filtrul de Espresso sau distilatul de cafea instant de la Nestle.
Cu timpul, măsurile austere ale lui Nicolae Ceaușescu din anii ’80, au făcut ca românii să treacă de la șvarț, la cafeaua „nechezol”.
Băutura aceasta nu era deloc complicate, iar scriitorul și criticul Vlaicu Bârna, descrie, în cartea „Între Capșa și Corso”, Editura Polirom, 2014, modul ei de preparare.
La rândul său, el l-a aflat de la trei chelneri, Niculae, Niță și Bârsan, care au lucrat la Capșa în ultimii ani dinaintea instaurării regimului comunist.
„Șvarțul se prepara o singură dată pe zi, dimineața, într-un vas de 10-15 litri, în care se puneau apă și cafea măcinată mare – ca pentru filtru – precum și o cantitate egală de cicoare.
Licoarea rezultată se strecura și se servea caldă la mese în cupe de metal alb cu un desen specific, copiate după cele folosite în cafenelele vieneze.
Alături de aceasta se aflau, pe tăviță, cești albastre de cobalt cu lingurițe, un pahar cu apă și zahăr cubic. Șvarțul se mai bea, de asemenea, cu lapte sau cu câteva picături de rom”, scria Bârna, potrivit Newsweek.
Se pune apa la fiert, în jur de 200 de ml, se adaugă cafeaua și cicoarea (sau orzul prăjit). Se lasă infuzia 10 minute, după care se pot adăuga zahăr, miere sau lapte vegetal. Se mai poate adăuga câte o picătură de rom sau de coniac.