”Îți intrăm în ochi, Doamne!” Teatrul Dramaturgilor Români prezintă ”Paracliserul”, epopeea omenirii aflată în căutarea sensului vieții

Paracliserul compune – alături de Iona și Matca – trilogia dramatică intitulată Setea muntelui de sare. Elementul de specificitate al trilogiei lui Marin Sorescu îl constituie tocmai faptul că nu putem vorbi despre o trilogie în sensul clasic, căci în cele trei piese nu regăsim același personaje și nici aceleași teme. Așa cum mărturisea și autorul, ”fiecare dintre aceste trei piese sunt adevărate tratate de filosofie”, care supun atenției noastre temele eterne ale existenței umane: viața – nebunia – moartea.

În fiecare dintre cele trei piese, personajul principal duce propria luptă cu însingurarea pe care a ales-o sau care i-a fost hărăzită, tocmai pentru a fi alături de Dumnezeu în lungul drum al descoperirii sensului existenței și al propriei meniri.

REACȚIE PNL acuză PSD că a provocat criza politică: „A dărâmat un guvern stabil și funcțional”

22:58

NEWS ALERT Iranul sfidează acordul de pace cu SUA și a restricționat circulația din strâmtoarea Ormuz. Cât este prețul petrolului după reluarea tensiunilor

22:54

Personajul din ”Paracliserul” – ca o consecință a însingurării la care a fost supus de către oamenii care au uitat de Dumnezeu – descoperă, rând pe rând, sensul existenței sale și caută răspunsuri cu privire la existența lui Dumnezeu.

Piesa are meritul de a cuprinde în infinita pleiadă de simboluri o introspecție a lumii de pretutindeni și o constatare dureroasă asupra fățărniciei religioase. 

”E o catedrală uitată. Oamenii atât s-au istovit clădind-o, încât cum i-au pus moțul săgeții în vârf, cum au uitat-o. Bine c-am făcut-o și pe asta – au zis, și-au început să se gândească la altceva. Fățărnicia religiozității și dorința de a căuta dovezi ale existenței lui Dumnezeu, care îi mână pe oameni în fiecare zi, au dus fie la nașterea Infernului, fie la nașterea Raiului. Nu putem nădăjdui la veşnicia Raiului, dacă viaţa noastră este asemenea Iadului.

Daca s-ar stabili într-o zi că, uite, frate, ăsta e centrul Cerului, toți ar da buzna aici, s-ar îmbrânci, ar face războaie… care mai de care să se stabilească aici, pe zid, să-și facă și case… Piatra asta e Ochiul lui Dumnezeu – să se zică – și toți s-ar întinde pe ea, ca șopârlele. Îți intrăm în ochi, Doamne, vezi-ne. Dar, așa, nimeni. niciun fel de grijă…”

Personajul din ”Paracliserul” descoperă, rând pe rând, sensul existenței sale și caută răspunsuri cu privire la existența lui Dumnezeu.

Marin Sorescu: ”O doză de mare neliniște în teatrul pe care-l scriu, de anxietate chiar”

”E o doză de mare neliniște în teatrul pe care-l scriu, de anxietate chiar, un vuiet de întrebări puse și nerezolvate. I se pot aplica multe etichete, etichetele pot fi întoarse și pe dos, după un timp, după ce se mai șterge scrisul de pe ele”, spunea Marin Sorescu.

Ideea cu care rămânem, după ce citim sau vedem ”Paracliserul”, este aceea că doar veșnicia ar putea reprezenta un final. Geniul lui Marin Sorescu a dat viață unui personaj cu care fiecare dintre noi se poate identifica foarte ușor.

Paracliserul, țârcovnicul sau crâsnicul sunt doar câțiva dintre termenii folosiți pentru a desemna o persoană însărcinată cu îngrijirea și paza unei biserici. Marin Sorescu a ales această meserie anacronică pentru personajul care reprezintă un arhetip al condiției umane ce acceptă, într-o paradoxală fericire, truda către mântuire și către descoperirea sensului vieții, prin asumarea destinului.

Nu l-a întrebat nimeni dacă vrea să fie paracliser, s-a trezit paracliser, într-o pustietate aidoma unui suflet care își caută menirea într-o lume pe care o percepe golită de sensuri. Și-a asumat rolul de a afuma zidurile catedralei uitate, însă, în piesele soresciene, optimismul este mereu bine temperat.

Iluminările din finalul lor reabilitează umanitatea firească, reactivează speranța, însă nu garantează deloc înfăptuirea unei lumi noi, desprinsă de constrângerile celei anterioare.

Ideea cu care rămânem, după ce citim sau vedem ”Paracliserul”, este aceea că doar veșnicia ar putea reprezenta un final.

Întoarcerea noastră eternă la o povară care ne va ușura drumul

Paracliserul este tocmai întoarcerea noastră eternă la o povară care ne va ușura drumul către acel loc foarte înalt la care visăm să ajungem pentru a ne vedea propria soartă și pentru a striga într-o zi: ”Doamne, sunt aici, în vârf, bucuros, tocmai în vârf, unde de obicei plutești Tu… Căci nu mai este nimeni mai sus decât mine. Iar eu plutesc, Doamne, pe nori, ca tine. Și nu mai pot să cad ca și tine”.

Acest univers rămas fără stăpân nu-i pare nici steril, nici neînsemnat paracliserului tocmai pentru ca înălțarea să fie pentru alții un exemplu luminos. Că noi, oamenii, numai atât vrem: un exemplu de înviere.

Lupta însăşi contra înălţimilor e de-ajuns spre a umple un suflet omenesc. Trebuie să ni-l închipuim pe paracliser fericit tocmai pentru victoria asupra destinului, căci gloria asupra lumii se oferă doar celor care cred în ele. Aspirațiile noastre, sunt posibilitățile noastre, iar grijile asupra unui viitor care nu a sosit încă ne pot determina, la un moment dat, să ne întrebăm, asemenea paracliserului: ”Cum se numea drăcia aceea frumoasă și minunată și nenorocită și caraghioasă, formată de ani, pe care am trăit-o eu?”

”Paracliserul” este interpretat de Claudiu Bleonț, într-un maraton afectiv, exprimând pe dinafară ura, deznădejdea, nebunia, neputința și izbăvirea, exact așa cum le simțim noi pe dinăuntru, parcă ducând cu sine două ființe: actorul și spectatorul.