INTERVIU | Bogdan Mirică, regizorul lungmetrajului „Boss”: „Eu văd orice film pe care îl fac ca pe un angrenaj de ritmuri și îl gândesc cumva muzical”

Bogdan Mirică este regizor și scenarist, iar parcursul lui spre lumea filmului nu a fost tocmai unul clasic. Absolvent de jurnalism, a strălucit în lumea competitivă a publicității și a ajuns într-o zonă creativă diferită față de ce experimentase până atunci, cea a cinematografiei, alegerea fiind una inspirată, lucru confirmat, printre altele, de debutul său în lungmetraj, filmul „Câini”, premiat la Cannes.

La mai bine de șase ani distanță, filmul „Boss” este gata să iasă în fața publicului, de data asta Bogdan Mirică aducând o poveste care te va surpinde, cu accente noir care îi dau un aer unic și în care se folosește de unelte creative pe care, după cum ne-a spus, ADN-ul filmului le cere.

Cu puțin înainte de lansarea filmului, Bogdan Mirică a vorbit cu Gândul despre motivele pentru care a făcut „Boss”, lucrul cu actorii, ce rol are muzica în poveste, procesul lui de creație, dar și ce planuri de viitor are.

„Boss” îl urmărește pe Bogdan (Laurențiu Bănescu), un șofer de ambulanță metodic și inteligent, care participă la un jaf armat alături de alți trei bărbați pe care abia îi cunoaște. Deși inițial pare că cei patru vor scăpa neprinși, lumea lui Bogdan se răstoarnă dramatic când începe să suspecteze că unul dintre ei manipulează ancheta poliției. Pornește într-o investigație proprie obsesivă, în încercarea de a dezgropa identitățile complicilor săi. Pe măsură ce descoperă noi detalii, se adâncește tot mai mult într-o spirală a fricii și a paranoiei care îi va afecta existența pe toate planurile. Alături de Laurențiu Bănescu, din distribuția filmului mai fac parte, printre alții, Ioana Bugarin, Cuzin Toma, Sergiu Costache, Teodor Corban și Diana Cavaliotti.

Filmul „Boss” va avea lansarea în cinematografe pe 21 aprilie.

Spune-mi despre „Boss”, film noir. Te pasionează zona asta? Ce te-a determinat să faci filmul ăsta?

Cred că au fost cumva două impulsuri de la care am plecat. Unul este frustrarea mea față de cum au ajuns să fie filmele în general, filmele contemporane, care sunt foarte mult pe narațiune, pe twist-uri la fiecare cinci minute și care uzează de toate uneltele pe care le are la dispoziție filmul. Mi se pare că s-a pierdut foarte mult din cum erau filmele altădată, gen dezvoltare de personaj, atmosferă.

Și un alt lucru este că mă pasionează chestiile astea,, „aruncatul” ăsta în ceea ce se poate numi un exercițiu de stil. Că până la urmă și cu „Câini” am făcut un fel de încercare de western, și cu ăsta am zis să mă duc puțin în zona noir. Da, mă pasionează filmele noir, am crescut cu filme noir, deși nu le „citeam” așa la vremea aia – adică, până la urmă, și „Casablanca” are elemente de noir. Am vrut sa văd, practic, cât pot să mă întind.

Ai scris și scenariul pentru Boss. Înțeleg că ai pornit de la o poveste reală. Îmi spui puțin despre modul în care ai construit povestea și personajele?

Inițial, am plecat de la o emoție. A fost un vis pe care l-am avut acum multă vreme. În visul ăsta, participasem la un jaf, împreună cu alți trei bărbați, era o zi ploioasă, așa, foarte albastră, ca lumină și ne opriserăm pe marginea unui drum. Eu eram afară din mașină, îmi era foarte rău și am avut senzația asta foarte clară că jaful era în urma mea, deci, îl lăsasem în spate și părea că totul e ok acolo. Dar am rămas cu senzația că tot restul vieții am să mă uit peste umăr, că o să îmi fie teamă că o să fiu identificat, că o să fiu pedepsit.

Așa că am rămas, o dată, cu emoția asta foarte puternică de anxietate și de frică, dar am mai rămas și cu o idee, mai precis ce ar fi să îmi pun focusul pe ce se întâmplă după un jaf.

După care, ceva vreme mai târziu s-a întâmplat jaful din Pasul Gutâi, în 2009, care deși a fost foarte spectaculos ca desfășurare a evenimentelor, la un moment dat, la ceva vreme după ce au fost identificați atacatorii și au fost prinși, am dat întâmplător de niște teorii, care cel mai probabil erau conspiraționiste, care spuneau că nu oamenii ăia puseseră la cale jaful. Inițial, se vorbise că Ursuț ar fi fost creierul operațiunii, dar se vehicula ideea că altcineva ar fi fost, o persoană atât de bine camuflată în structurile de stat, încât nu avea cum să fie urmărită, pentru că nu putea fi identificată.

Mi-a plăcut foarte mult misticismul ăsta, pentru că mi s-a părut că reflectă cumva percepția asta asupra societății românești, care de foarte multe ori e super obscură,  nu știm cine e cine, cine trage sforile și cine e în spatele unui eveniment anume sau în spatele unui personaj public. Așa că mi s-a părut mult mai interesantă perspectiva asta decât partea „procedurală” a jafului.

În „Câini”, ai transpus cumva propriile amintiri și traume ale copilăriei. În „Boss”, în ce mod ai folosit experiențele personale pentru a spune povestea?

Cred că față de alți oameni, nu știu, speculez acum, am o percepție ceva mai alertă asupra relațiilor cu oamenii din jurul meu. Pentru că mie, societatea, fără să devin prea pretențios, mi se pare un construct destul de artificial și care oricând se poate prăbuși. Uite, de exemplu, în pandemie s-a dovedit chestia asta, adică parcă oamenii au luat-o puțin razna, guvernele au luat-o puțin razna.

Atunci când ne confruntăm toți cu un pericol foarte evident, convenția socială începe un pic să-și arate crăpăturile și chestia asta mă pasionează, pentru că sunt convins că între doi oameni întotdeauna există o formă de power play. Ata nu înseamnă că ne dăm tot timpul în cap unii altora, dar clar este o negociere continuă, un troc continuu, tot timpul vrem ceva de la ceilalți. Și chestia asta, pe care eu o numesc  – întorcându-mă foarte mult în istorie – darwinism, peste care am venit cu îmbrăcămintea asta socială, este un laitmotiv al vieții mele, ceva la care mă gândesc dintotdeauna, mă pasionează de când eram mic: să văd cum se construiesc relațiile umane, să văd cum se dezarticulează relațiile umane, să văd când cad în fals, când au un dram de ingenuitate și tot așa. Deci, partea asta din mine am folosit-o clar în diverse forme, la diverse intensități.

Un alt lucru poate că a fost și viziunea asta cumva romantic-nostalgică pe care o am asupra orașului ăstuia decrepit și haotic, și cacofonic, dar care are totuși ceva, adică, mi se pare că are potențialul ăsta de antropomorfism – nu știu, te uiți la clădiri și par realmente niște animale moarte sau muribunde.

Față de alte orașe chiar mi se pare că Bucureștiul are ceva de „vietate” care se târăște. Și din punctul ăsta de vedere sau pornind de aici, am vrut să construiesc un București posibil, pe care îl putem recunoaște dar care nu este chiar Bucureștiul de zi cu zi și care se construiește într-un spațiu destul de claustral și amenințător și romantic, probabil.

Cum ai gândit stilistica filmului „Boss”?

Păi, am avut două intenții care aparent se contrazic. Una a fost să fie în descendența filmului noir, cealaltă a fost să demontez niște tropi despre filmul noir. Pentru că filmul noir are un tratament special al luminii, de exemplu, se folosește de foarte multe ori de unghiuri foarte excentrice, care îți creează o senzație destul de abruptă și viscerală a tensiunii, a pericolului, a alienării.

De asemenea, felul cum joacă actorii, un pic rupt de realism; există un ritm care e foarte aproape de ritmul natural de vorbire sau de ritmul natural de mișcare, dar e un pic pe lângă, de parcă ceva, ceva nu e în regulă. Și toate elementele astea au foarte mult clarobscur, cu reflexii, cu toate chestiile astea care îți dau senzația de alienare, de schizoid, paranoic, anxietate, vertigo. Mi se pare că sunt niște unelte foarte folositoare dacă stilistica, bine, nu în primul rând stilistica, ci dacă ADN-ul filmului le cere. Și clar am vrut să mă folosesc de ele mai mult decât de narațiunea în sine.

Și mai voiam să adaug ce am spus și la începutul conversației – clar, decizia asta pe care am luat-o cu mult înainte de a filma, chiar de a face filmul, a venit și din nostalgia asta a mea, nostalgie, frustrare, că nu mai sunt prea multe filme care să spună că cinemaul se susține prin mai multe unelte decât „hai să spunem o poveste timp de două ore, unde să complicăm foarte mult plotul și în care să existe foarte multe întorsături de situație și foarte multe chestii din astea bombastice la nivel narativ”. Adică, are mult mai multe brațe cu care te poate agăța.

Ai avut vreun actor în minte pentru rolurile din „Boss”?

Laurențiu Bănescu, actorul principal, se poate să fi existat încă de la început, poate nu așa, foarte explicit, dar exista ca energie. Și aici toată provocarea a fost ca împreună cu el să facem în așa fel încât să ne distanțăm de personajul pe care l-a făcut în „Umbre”. Pentru că sunt două tipologii foarte diferite.

Și cred că al doilea actor care a venit destul de natural, și parcă nu aveam altă opțiune, a fost Mimi Brănescu. La un moment dat, am stat destul de mult timp să fac diverse acțiuni din astea de Photoshop și îi puneam față în față, voiam să văd dacă, la o adică, ar putea trece drept aceeași persoană, 15 ani mai târziu. Mi s-a părut că nu sunt identici, dar au niște similarități și am considerat că diferența asta contribuie în mod pozitiv la ambivalența filmului. Și apoi ceilalți s-au cernut destul de natural, pentru că am făcut casting destul de mult.

Oricum, castingul nu mi se pare niciodată reprezentativ pentru potențialul unui actor, ci mai degrabă conversațiile de pe lângă casting și cum mă raportez eu la energia omului e mai important.

Ce cauți la actorii pe care îi alegi pentru filmele tale?

Un lucru care primează întotdeauna este fizicalitatea. Și când spun fizicalitatea mă refer nu doar la aspectul fizic, ci și la felul cum vorbește, cum frazează, cum respiră, cum tace, cum se mișcă. Contează foarte mult toate lucrurile astea pentru mine, pentru că fizicalitatea vine din ritm și ritmul este unic fiecărei persoane și, atunci când fac un film, mă gândesc foarte mult la ritm, care nu rezultă doar din mișcările de cameră sau cum montezi, ci rezultă și din mișcarea personajului în cadru și din felul cum percepe actorul secvența.

Lucrurile astea mi se par foarte subtile, intrinseci fiecărui individ și sunt foarte greu de calibrat, pentru că fiecare are ritmul lui. Adică, chiar și cu un actor bun, care înțelege indicațiile în direcția asta. De aceea cred că este mai bine să găsești din prima o persoană care are ritmul care îți trebuie.

Eu văd orice film pe care îl fac ca pe un angrenaj de ritmuri, îl gândesc cumva muzical și ăsta este cel mai important criteriu după care îmi aleg actorii.

Cum lucrezi, în general, cu actorii?

În primul rând încerc să îmi dau seama cum e persoana, pentru că fiecare actor reacționează la stimuli diferiți. Sunt unii actori care reacționează la indicații care sunt preponderent fizice, de genul: „te duci din punctul A în punctul B, când ai ajuns în punctul B te uiți pe fereastră 10 secunde și te întorci”, adică, pragmatice.

Sunt alții care lucrează mult mai bine pe filiera asta a memoriei afective și atunci încercăm să creăm împreună un spațiu psiho-emoțional care e al personajului și un spațiu al lumii personajului.

Și sunt alții care reacționează mai degrabă printr-un fel de ricoșeu, adică, ei au traiectoria lor și, dacă le dau o indicație foarte precisă, mai degrabă îi destabilizează și atunci cumva îi iau pe departe, ca să văd cum reacționează la o chestie care e un pic mai departe de ei. Aici e în primul rând exercițiul meu de a încerca să intru foarte discret în ecosistemul fiecărei persoane și să o conduc încet, fără să fiu intruziv și în același timp fără să o las să derapeze. Și e destul de complicat.

Scrii niște personaje negative foarte interesante. Cum le construiești? Ce ai în vedere?

Cred că, din păcate, binele are defectul ăsta că e banal. Sau dacă nu este banal, cel puțin nu iese în evidență. În schimb, la rău, la ceva disonant, ceva care ne creează disconfort, ceva care nu se aliniază, la toate astea reacționăm mult mai urgent și mai puternic, și cred că lasă și o amprentă emoțională mai puternică. Adică, dacă am trage zece linii paralele pe o foaie și ultima este puțin strâmbă, cred că rămânem în minte cu ultima linie, care e puțin strâmbă, nu cu cele nouă paralele perfect.

Cred că, de fapt, asta e chestia când construiești o lume din asta. Și când zic lume, mă gândesc și la personaj care mustește de rău și unde răul, să zicem, e absolut sau e implacabil sau infailibil. Cred că este important să nu aibă conotații din astea kitschoase.

Ăsta e un alt lucru care mă deranjează la multe filme, că de fiecare dată când apare nemesisul, are ceva de personaj de operă în el. Argumentează la nesfârșit, ne vorbește despre filosofia lui de viață, despre cum vrea să schimbe el ordinea mondială. Chestia asta mi se pare foarte facilă. Cred că atunci când faci un personaj negativ, trebuie să construiești, în primul rând, un personaj foarte complex și care să aibă o argumentație a răului pe care îl propovăduiește și care să fie absolut viabilă din punct de vedere moral, dar la un moment dat există o verigă lipsă, care îl face un psihopat.

O altă chestie e că încerc să fiu economicos, să nu mă duc în ceva fantezist, să nu zic: „uitați, asta este ceea ce cred eu despre lume”, ci vreau mai degrabă să se infiltreze în mintea ta, ca spectator, și să ajungi să te întrebi dacă nu cumva are dreptate. Pentru că asta mi se pare un pic periculos, de fapt, că răul are sau poate avea ceva ademenitor în el.

Este Bogdan din „Boss” un personaj negativ?

S-ar putea să fie un personaj negativ în sensul că acceptă poate viabilitate ideii de ce înseamnă societatea, până la capăt. Și poate că la un moment dat crede, el, cu datele pe care le are, că ar trebui să fie mai aproape de vârful ierarhiei sociale. Știm în ce societate trăim și cum se fac regulile, și e destul de ușor să te dezlipești de ele. Simplu fapt că nu suntem toți de capul nostru și nu facem tot ce ne trece prin minte se datorează mai degrabă bunătății din noi, și nu pentru că ni se pune în față un sistem de valori care pare să stea în picioare. Și Bogdan din film nu achiesează întru totul la modul în care funcționează societatea asta în care trăiește. Dar nu este un comentariu despre societatea românească.

Ai spus într-un interviu: „Muzica este procesul meu foarte intim, înainte de a mă apuca să scriu orice, îmi fac un playlist”. Cum a arătat playlist-ul pentru „Boss”? 

În cazul ăsta, a fost puțin diferit, în sensul că, împreună cu compozitorul filmului, care este Marius Leftărache, cam cu un an, un an și jumătate înainte, am început să facem un playlist pe Spotify, pe care fiecare adăuga piese. Nu erau piese care se regăsesc în film, ci piese care creau o atmosferă. Și de la piesele astea, după aceea, pe măsură ce mă apropiam de filmat, am început să vorbim mai concret despre „texturile” pe care vrem să le folosim.

Vrem să sune metalic, și când zic metalic nu mă refer la metal rock, mă refer la sunetul în sine, cât vrem să fie sound design muzical și cât vrem să fie cât mai aproape de muzică, care sunt elementele pe care vrem să le folosim. Știu că pe subiectul ăsta am stat foarte mult, pentru că trebuia să stabilim ce vrem să folosim, pentru că pentru percuție, corzi, drone, sintetizator, vibe-ul care se creează este diferit.

La un moment dat, ne gândeam inclusiv să folosim muzica într-un mod autoironic, să folosim un sintetizator din anii ’80, care e, așa, foarte kitschos și după aceea mi-am dat seama că devine un comentariu în sine mult prea mare și s-ar putea să alieneze filmul. Apoi, am rămas la ce exista și am vorbit cu el că aș vrea să fie multă muzică în film.

După ce am terminat filmarea și am început să montez, Marius îmi trimitea diferite drafturi de piese, pe care eu le integram în montaj, le mai tăiam, le mai ajustam, i le trimiteam înapoi, le și reorchestra, adică, le refăcea designul pe alocuri și așa a ieșit. A fost un proces foarte minuțios și organic, care era în directă legătură cu filmul și cu atmosfera filmului.

Se vede și din impactul pe care îl are în atmosfera filmului. 

Mă tot întorc la ce am spus la început, dar îmi amintesc cum vorbeam cu Marius și îi spuneam că nu vreau să sune precum muzica din filmele americane, unde la un moment dat pompează și vibrează totul de adrenalină.

Voiam ca muzica să nu potențeze artificial filmul, voiam să fie mai degrabă ca o umbră, puternică pe alocuri, percutantă, dar care să nu înceapă să îngroape filmul și să devină ea în sine un eveniment.

Cred că el a reușit foarte bine chestia asta pentru că ea devine un fel de a doua epidermă.

De ce ar trebui să meargă oamenii să vadă „Boss”? 

Eu, ca spectator, de fiecare dată când mă uit la un film, vreau să fiu surprins. Cu cât „îmi dă mai tare cu leuca în moalele capului”, cu atât mă bucur mai tare. Adică, nu mă duc la un film ca să pritocesc lucrurile pe care le știu deja, ci mă duc la un film ca la o experiență care, ok, nu o să îmi schimbe fundamental filosofia de viață, dar ca una care îmi deschide sau întredeschide o ușiță spre un alt fel de a vedea lucrurile, în general.

Cred că filmul ăsta se poate constitui în genul ăsta de experiență. Adică, dacă ești dispus să îți lași mintea liberă și ești dispus să nu ai niciun fel de așteptare concretă legată de alte filme pe care le-ai văzut, poate să te ia prin surprindere. Poate îți place, poate nu îți place, dar cred că poate să fie o experiență inedită.

Dincolo de asta, cred că, cel puțin în peisajul filmelor care se fac la noi, are o stilistică și vizuală, și auditivă foarte excentrică și care merită trăită la cinematograf. Și senzorial te îmbibă de o anumită atmosferă. Și poate la un alt nivel ar mai fi chestia asta, chiar dacă este foarte metaforizat, filmul prinde ceva din cum e lumea asta din jurul nostru. Când zic de lumea din jurul nostru, mă refer la România.

Ce crezi că este mai important într-un film, să redai pur și simplu realitatea sau să propui publicului realitatea în viziunea ta?

Nu știu cum este pentru alții, dar pentru mine, să fac un film este foarte greu. Este un proces foarte complicat, care durează ani. Și dacă mă înham la o chestie care durează atât de mult, care mă solicită atât de mult creativ, încerc să exprim o chestie care îmi este particulară mie. Și, din păcate, eu nu am dezvoltat foarte mult organul ăsta de comentariu sau frondă socială, așa, în modul unu la unu.

Am fost și eu la niște demonstrații, mi-am luat niște gaze în ochi, dar mai degrabă prefer să pun un produs pe masă, chiar dacă sună atât de vulgar, și să las oamenii să își ia din el ce cred ei de cuviință. Nu-mi place să folosesc arătătorul, ca la școală, și să spun unde e rău și unde e bine, unde suntem xenofobi, rasiști, sexiști. Nu zic că e un lucru rău să faci chestia asta, ci doar că nu am eu organele necesare pentru a spune lucrurile astea într-un mod coerent. Și atunci prefer mai degrabă să sondez în mine și să găsesc lucrurile care par să fie interesante, nu neapărat plăcute, adică idiosincrasiile, ciudățeniile mele, nu unghiurile drepte.

Sunt succesul de festival și valoarea intrinsecă a filmului echivalente? 

Clar unde poți să faci lucrul ăsta este în sport, unde succesul și valoarea sunt echivalente. Medaliile reprezintă valoarea. În artă, se pare că lucrurile sunt ceva mai amestecate, adică, uneori premiile reprezintă valoare intrinsecă a filmului, alteori poate premiile au venit în urma unor interacțiuni politice, de lobby, de tendințe.

Sincer să fiu, nu am o viziune în ansamblu a fenomenului, pentru că nu cunosc foarte bine lumea asta. Dar am uneori senzația asta că, deși e un film mega-premiat, nu găsesc nimic acolo. Cum au fost, spre exemplu, anul ăsta toate filmele nominalizate la Oscar, pe care am reușit să le văd și care nu m-au convins. Și văd alte filme, care sunt obscure, de serie B, despre care nu a auzit nimeni, care mă răscolesc profund.

Cum e la tine procesul de creație? Mai degrabă emoțional sau mai degrabă rațional?

Încerc să îmi dau seama dacă între emoțional și rațional, cuvântul intuitiv este diferit de ele. Pentru că intuitiv mi se pare cel mai aproape de ce fac eu, de felul în care lucrez.

Clar pornesc de la un nucleu emoțional, pentru că emoțiile pe care le conțin filmele pe care le fac sunt niște repere constante, adică, și peste șase luni pot să mă racordez la ele fără probleme și atunci pot să scriu organic și adevărat.

O idee mi se pare că se poate schimba destul de mult, poate nu de la o zi la alta, dar de la un interval de timp semnificativ, la altul. Am nucleul ăsta emoțional, pe care încep să țes cu mintea. Și când țes cu mintea, îmi folosesc uneltele de scenarist, care sunt raționale, care țin de experiența mea, de afinitățile mele, de predispoziția mea de a mă juca oarecum cu mintea spectatorului și de a nu-i da ceea ce se așteaptă să primească. Dar, sincer să fiu, este un proces foarte amestecat, foarte eclectic.

La ce lucrezi acum? Ce planuri ai?

Deocamdată suntem în early stages, dar am câștigat la Centrul Național al Cinematorafiei cu un proiect, la ultima sesiune, și este semnificativ diferit de tot ceea ce am făcut până acum: o comedie. Dar vreau să mai lucrez, pentru că deocamdată nici nu pot să vorbesc despre ea, despre ce e, pentru că a fost generată așa, foarte visceral. Și acum vreau să îmi iau niște timp să pot să mă distanțez de scenariu înainte să mă întorc la el și să văd ce vreau să fac.

Lucrez cu un producător de care îmi place foarte mult, Radu Stancu, avem o grămadă de discuții despre scenariu și îi dăm târcoale, așa, 360 de grade, ca să vedem cum vrem să „mușcăm” din el și e foarte mișto procesul.

Foto: Adi Marineci

CITEȘTE ȘI:

Regizorul român Bogdan Mirică, premiul criticilor la Cannes pentru lungmetrajul „Câini”

INTERVIU | Iulian Postelnicu, despre rolul din „Oameni de treabă”: „Mi-a plăcut povestea, m-a trecut prin mai multe emoții. Când joc, nu intru în vreo transă, cred că m-aș și speria dacă s-ar întâmpla asta”

INTERVIU | Paul Negoescu, regizorul filmului „Oameni de treabă”: „Partea cea mai complicată e să faci publicul să intre la film. Mi-aș dori ca cei care merg la cinema să-și lase prejudecățile acasă și să se bucure de ce văd” – FOTO