Reducerea consumului de gaz și creșterea eficienței energetice naționale

De remarcat că în acest moment, UE are o capacitate de import 3 ori mai mare decât cantitatea anticipată pentru a fi importată în 2050. În acest context, atât infrastructura aflată în etapa de construcție, cât și cea propusă, contribuie de fapt la creșterea unei capacități de import ne-utilizabile după 2050. De fapt, acest lucru poate duce la blocarea a circa 87 miliarde euro în proiecte de infrastructură care nu va fi necesară în următorii 30 de ani.

Finanțarea proiectelor mari de infrastructură energetică (precum conductele de gaz sau terminalele LNG) este asigurată în proporție de ⅔ din surse publice și ⅓ din surse private.

Dincolo de suportul financiar propriu-zis, participarea la finanțare a instituțiilor publice Europene precum Comisia Europeană sau Banca Europeană de Investiții (EIB) crește credibilitatea proiectelor și în acest mod încurajează participarea actorilor privați la finanțarea proiectelor.

Totuși, sprijinul instituțiilor Europene pentru proiecte legate de sectorul combustibililor fosili este tot mai mic. Parlamentul European va vota în a doua jumătate a lui 2021 pentru o posibilă eliminare a gazelor naturale din categoria proiectelor tratate preferențial și care se pot califica pentru finanțare publică din bugetul UE prin intermediul Rețelei Trans-Europene pentru Energie (TEN-E).

Practic, există o serie de indicii că investițiile în sectorul carburanților fosili vor deveni tot mai greu de accesat. O reducere a investițiilor publice în acest sector poate duce la necesitatea de a atrage mai mulți investitori privați, care în același timp ar putea crește prețul împrumutului, dată fiind lipsa instituțiilor Europene din structura de investiții, notează dr. Sorin Cebotari pentru Infoclima.

Cât contează aceste dinamici pentru România?

Potrivit informațiilor prezentate în respectivul raport, România este lider la nivelul UE în materie de costuri totale ale infrastructurii de gaze naturale în construcție și ale celei planificate.

Astfel, țara noastră are nevoie de circa 13.3 miliarde de euro pentru a finaliza proiectele în derulare sau pe cele propuse pentru viitor.

• Partea bună este că suntem lideri în dezvoltarea unui anumit tip de infrastructură (cel puțin la nivel de planificare).
• Partea mai puțin bună e că urmărim investiții într-un sector energetic poluant și nesustenabil. Aceste investiții majore pot deveni irelevante sau puțin utilizate în doar 25-30 de ani.

Desigur, putem re-condiționa aceasta infrastructură pentru transportul de hidrogen verde. Totuși acest scenariu nu reprezintă o certitudine în momentul de față și ar fi prematur să vorbim despre posibilitatea unei astfel de recondiționări.

Un alt argument pentru menținerea acestor investiții în infrastructura de gaz în România ține de exploatarea propriilor resurse și folosirea acestora pentru consumul intern sau comercializarea în interiorul UE. În acest context nu ar trebui sa fim îngrijorați de reducerea importurilor de gaze naturale, respectiv redundanța infrastructurii de import din moment ce noi vorbim despre o infrastructură internă.

Cu toate acestea, scenariile curente arată o scădere a consumului de gaze naturale în interiorul UE, fapt ce ar duce la reducerea importurilor. Așadar, construcția unei rețele de transport mari și costisitoare poate sa nu fie obligatoriu una avantajoasă din punct de vedere financiar pe termen lung.

Ce ține de consumul intern, ar trebui să analizăm oportunitatea de a investi direct în surse regenerabile, evitând astfel necesitatea de a construi o infrastructură locală costisitoare, doar pentru a o abandona în 25-30 de ani în favoarea energiilor regenerabile.