Cât de mare este monopolul gazului rusesc în piața energetică europeană

Dar, trecând peste șocul constrângerilor financiare impuse de lumea occidentală, Rusia caută să recupereze timpul pierdut și să continue, pas cu pas, o parte a proiectelor inițiale, care, dacă s-ar concretiza ar accentua monopolul și-așa deja foarte mare al livrării gazelor naturale în Uniunea Europeană.

Cât de mare este dependență Europei de gazul importat?

Potrivit unui raport al Comisiei Europene, Uniunea Europeană are o producție în scădere constantă de aproximativ 3-5%/an, lucru care a dus la creșterea importurilor. De exemplu, în 2017, importurile au fost de 360 miliarde metri cubi, cu 11% mai mari decât în 2016, având o valoare estimată la 75 miliarde Euro).

TENSIUNI Pedro Sanchez spune că Spania are nevoie de cei 1 milion de migranți fără documente: „Fără migrație, 90.000 de baruri s-ar putea închide”

19:58

ULTIMA ORĂ Furtună violentă în București după valul de caniculă. Copaci căzuți, străzi inundate, mașini avariate

19:57

Importurile nete ale Germaniei au crescut cu 6%, Olanda a devenit importator, iar extracția Marii Britanii (cel mai mare producător din UE) a scăzut cu 5%.

În total, în 2017, Uniunea Europeană a avut o producție de 128 miliarde metri cubi  (cu 3% mai puțin decât în 2016), iar cererea totală de gaz natural în țările Uniunii Europene a fost de 491 miliarde metri cubi/an. Vorbim de un deficit de -363 miliarde metri cubi / an, care trebuie să vina de undeva.

Cea mai mare parte a importurilor încă urmează ruta ucraineană și Nord Stream I, însă situația se va schimba în anii următori.

De unde vin importurile

Sursele de importurile ale gazelor natural în statele UE sunt relativ diversificate, dar puternic dezechilibrate.

Dacă, însă, adăugam cotele Ucrainei și ale Belarusului (acestea nu exportă gaz din resurse proprii), constatăm că gazul rusesc are, de fapt, o cotă de aproximativ 46.9% (după alte surse de 43%), nu de 18,3%. Ucraina, într-adevăr, are rezerve de gaz natural estimate între 900 miliarde și 1,2 trilioane metri cubi în bazinul Dnipro-Donetsk și în nordul Mării Negre, în dreptul Peninsulei Crimeea. Dar ele nu sunt exploatate, dat fiind nivelul tehnologic scăzut. În plus, Ucraina are o producție internă de 20 miliarde și consum intern de aproximativ 33 miliarde. Prin urmare, nu are cum să exporte gaz. Iar Belarus nu măcar nu contează pe harta resurselor de gaz și nu exportă.

În aceste condiții, oportunitățile rămân deschise pentru Federația Rusă.

Care sunt principalele rute de aprovizionare rusești

Conform Quartely Report on European Gas Markets, în 2017, ponderea principalelor rute de aprovizionare a importurilor rusești de gaz a fost următoarea:

Principalele rute trec  duc către centrul Europei, însă tendința pe viitor este ca Rusia să ocolească Ucraina și, în paralel, să creeze un nou pilon major de infrastructură în sudul Europei (ambele urmând a fi realizate cu complicitate europeană.

Rusia ar vrea să ajungă la o capacitate de export totală de 390 de miliarde de metri cubi / an, ușor peste cererea actuală de gaz natural din UE, dar care ar bloca alte proiecte.

Jocul Rusiei

Conform structurii exporturilor, economia Rusiei este dependentă de tranzacțiile cu petrol și gaze naturale. Dar aceste resurse sunt utilizate și ca formă de influență politică, dorind să-și conserve monopolul transportului de gaz natural până în centrul Europei și să nu ofere o marjă de acțiune la negocierea contractelor de livrare țărilor importatoare, mai cu seamă a celor din fostul sau spațiu sovietic (ex. Ucraina). Ca să-și atingă obiectivele geopolitice, Rusia combină prețul gazului cu eventuale avantaje la preț și tarife oferite țărilor prin care tranzitează gazul. Mai exact, țărilor ce îi întăresc monopolul transportului de gaz și parteneriatele cu diverse companii occidentale (unele dintre care participă la construcție sau oferă finanțare).

De exemplu Polonia plătește 350 USD pentru 1.000 de metri cubi de gaz rusesc, comparativ cu  200 USD plătiți de Germania. Asta deși gazul vine prin conducta Yamal, iar Germania este mai departe de sursă, prin urmare costul ar fi trebuit să fie mai mare pentru Germania. Cei 150 USD plătiți în plus de Polonia sunt o parte a prețului politic al gazului rusesc.

Nord Stream 2 este cel mai recent exemplu de complicitate la întărirea monopolului rusesc în privința transportului și aprovizionării cu gaz rusesc. Royal Dutch Shell Plc, Wintershall, Uniper SE, OMV AG și Engie SA au convenit să acorde finanțare proiectului Gazprom de construcție a conductei Nord Stream 2, în timp ce SUA avertizează că va aplica sancțiuni dacă se construiește această conductă. Același lucru s-a întamplat în 2015, atunci când Grecia și Rusia au semnat un memorandum de extindere a gazoductului Turkish Stream. Deci, există un război al conductelor care creează dificultăți țărilor ce vor să aibă o politică proprie, fără o dependență semnificativă față de ruși (cum este România), dar care se văd de multe ori înconjurate de țări cu rol de cal troian.

Rusia speculează o piață europeană a gazului destul de fragmentată. Construiește conducte cu suport european (mai cu seamă german) și încearcă să contracareze proiectele europene de extindere a conductelor din sudul Europei (ex. Conducta Trans-Anatoliană).

O alternativă teoretică la gazul rusesc ar mai putea fi gazul lichefiat. Însă realitatea este că, pe termen mediu, terminalele LGN sunt mai degrabă supape de siguranță în fața rușilor, decât o sursă de aprovizionare semnificativă. Asta pentru că aprovizionarea cu gaz lichefiat, mai cu seamă pe distanțe mari (ex. SUA, Qatar), trebuie să ia în calcul costul de transport și volumul. Așa încât, deocamdată, rușii nu par să fie îngrijorați de acest lucru.

În următorul articol vom trata opțiunile pe care România le are la dispoziție pentru a-și asigura securitatea energetică în contextul unei foarte probabile sporiri a monopolului gazului natural rusesc cu complicitatea unor state ale Uniunii Europene.