Putin, la masă cu Merkel, Hollande și Poroșenko. Miza negocierilor de la Minsk

Obiectivul summitului care îi reunește pe președinții francez Francois Hollande, rus Vladimir Putin, ucrainean Petro Poroșenko și pe cancelarul german Angela Merkel este acela de a schița un acord privind Ucraina și de a pune capăt conflictului soldat deja cu 5.300 de morți în Ucraina.

CE SE NEGOCIAZĂ

„Este una dintre ultimele șanse. Dacă nu vom ajunge la un acord de pace durabil, cunoaștem scenariul: acesta are un nume și anume război”, a afirmat sâmbătă Francois Hollande, o declarație dramatică menită să sensibilizeze opinia publică, chiar să o pregătească pentru compromisurile inevitabile ale oricărui acord.

Negociatorii au elaborat un „document” comun de lucru, dar „există încă destule probleme care trebuie rezolvate”, recunoaște o sursă diplomatică franceză, iar discuțiile se anunță aprige. Dar în astfel de situații, importante sunt detaliile, de unde discreția părților în privința discuțiilor concrete.

Cadrul general este în schimb clar, reluând în mare acordurile de la Minsk semnate în septembrie de fostul președinte ucrainean Leonid Kucima, ambasadorul rus la Kiev și liderii autoproclamatelor republici din Donețk și Lugansk. Acestea prevăd în special o încetare imediată a focului, instaurarea unei zone demilitarizate și retragerea armamentului greu, retragerea „forțelor străine” – mai exact a militarilor ruși -, controlul frontierei ruso-ucrainene și un statut pentru zonele controlate de separatiști, totul cu menținerea integrității teritoriale a Ucrainei.

Noul plan se vrea mai precis și mai constrângător. Acesta urmărește cu precădere să îl implice pe Vladimir Putin în implementarea sa, un risc având în vedere că propunerile trimise de Kremlin la începutul săptămânii trecute aveau în vedere recunoașterea noilor cuceriri ale rebelilor, respectiv 500 de kilometri pătrați din septembrie.

PRINCIPALELE PUNCTE DE DEZACORD

Încetarea focului este punctul cel mai urgent al acestui acord, dar și cel asupra căruia, în teorie, toată lumea este de acord. Punerea sa în aplicare este totuși complicată.

În fața evidenței intervenției Rusiei, care trimite personal și echipament militar din ce în ce mai sofisticat pentru a ajuta separatiștii, problema controlului frontierei între zonele separatiste și Rusia, lungă de 400 de kilometri, este crucială. Misiunea celor 500 de observatori ai Organizației pentru Securitate și Cooperare în Europa nu mai are acces aici de luni de zile. Moscova refuză să vorbească despre acest lucru, afirmând că Kievul trebuie să negocieze acest punct direct cu rebelii. „Logica lui Putin constă în a constrânge Kievul să negocieze cu rebelii pentru a arăta că este vorba despre un război civil”, explică o sursă guvernamentală ucraineană.

O altă problemă dificilă este trasarea liniei de front. Guvernul ucrainean nu o recunoaște decât pe cea care era în vigoare în timpul acordurilor de la Minsk, în septembrie. Separatiștii nu vor să renunțe la cuceririle lor teritoriale.

STATUTUL ZONELOR SEPARATISTE

Acesta este unul dintre cele mai sensibile puncte. Acordurile de la Minsk promovează un „dialog național cuprinzător” și o descentralizare reală a puterii. Autoritățile reformiste de la Kiev au promulgat o lege care instaurează un „statut special” foarte generos pentru acestea. Separatiștii au respins îns- aceste propuneri, organizând propriile alegeri legislative și prezidențiale la 2 noiembrie, înainte de a cere alipirea lor la Rusia. Kremlinul a refuzat, contrar a ceea ce a făcut în primăvară cu Crimeea anexată. Moscova continuă să ceară federalizarea Ucrainei, cu o autonomie extinsă pentru zonele controlate de rebeli și alegerea unor guvernatori regionali (în prezent numiți de Kiev) pentru a legitima „președinții” republicilor autoproclamate la Donețk și Lugansk.

Acest lucru este inacceptabil pentru Kiev, care denunță în acest proiect intenția Moscovei de a transforma țara într-un vasal, păstrând controlul direct sau indirect asupra unei părți a teritoriului său. Aceste regiuni din est aflate sub controlul separatiștilor ar fi un alt conflict înghețat ca în Georgia sau Republica Moldova.

DE CE SUNT SCEPTICI AMERICANII

Administrația Barack Obama afirmă sus și tare că susține inițiativa franco-germană, dar nu crede cu adevărat în ea, temându-se că acordul nu va fi respectat de Moscova. „De prea multe ori, președintele Putin a promis pacea, dar de fiecare dată au fost mai multe trupe și mai multe tancuri în Ucraina”, a declarat vicepreședintele american, Joe Biden.

Logica Kremlinului este cea a raportului de forță. De luni întregi și mai ales în ultimele săptămâni, Rusia și-a multiplicat provocările calculate, prin zboruri militare la limita spațiului aerian al țărilor membre NATO pentru a le pune sub presiune.

CE SE VA ÎNTÂMPLA ÎN CAZUL UNUI EȘEC

Oamenii politici vorbesc despre acest summit ca despre „ultima șansă”, dar diplomații implicați în dosar rămân mai prudenți. „Totul va continua ca acum, cu o înaintare pe teren a separatiștilor, cu circa zece morți pe zi. Dar nu cred într-o ruptură militară de mare amploare”, subliniază o sursă apropiată dosarului. Europenii vor impune din nou sancțiuni țintite vizând noi oficiali ruși și rebeli ucraineni.

Un impas diplomatic va relansa și întrebarea privind livrarea de arme defensive Kievului. Chiar dacă Obama nu a luat încă o decizie, din ce în ce mai multe voci pledează, peste Atlantic, pentru o astfel de opțiune, începând cu noul secretar al Apărării, Ashton Carter. La Paris și la Berlin există îngrijorări cu privire la riscul unei escalade.

Obiectul este restabilirea unui echilibru între separatiștii supraechipați de Moscova și o armată ucraineană învechită care are nevoie de echipament modern pentru a nu pierde noi teritorii. Unele țări europene ar putea susține Statele Unite în acest demers.

Dar mai mult decât militar, ajutorul acordat Kievului trebuie să fie politic și economic pentru a permite autorităților reformiste și proeuropene ale acestei țări să facă față unei situații la limita falimentului și costului imens al războiului.