Alina Bârgăoanu: ”Invitație la dezinformare: interpretări în căutarea faptelor” (OPINIE)

Cum arată în acest moment spațiul public românesc? Zbuciumat, polarizat, condus mai degrabă de emoții decât de fapte, permeabil la interpretări excentrice ale realității și impermeabil la perspective mai analitice. În definitiv, avem de-a face cu spațiul public „obișnuit”, cu care ne-am obișnuit de ceva timp; numai că gestionarea crizei sanitare, care are certe ramifiicații sociale și economice, reclamă un spațiu public “neobișnuit”: unul dominat de transparență, de „sinceritate brutală” din partea decidenților, de poziții principiale și constante.

Comorbiditățile spațiului public românesc

Inspirată de vocabularul medical atât de uzitat în zilele noastre, am vorbit de câteva ori despre comorbiditățile spațiului public românesc. Aceste comorbidități sunt relevante pentru analizarea situației în care ne aflăm acum, aceea în care mesajele oficiale – necesare, legitime, preponderent corecte – se lovesc de un adevărat zid din partea opiniei publice.

VIDEO Imagini dramatice din Constanța: Un copac masiv s-a prăbușit pe strada I.G. Duca, la doar câteva secunde după trecerea a două autoturisme

11:03

ULTIMA ORĂ Ilie Bolojan, mesaj de Ziua Independenței Republicii Moldova: „Am fost și vom rămâne cel mai apropiat partener”

10:56

Aș reveni asupra unora dintre aceste acestea:  faptul că viralitarea și popularitatea sunt reinterpretate și chiar legitimate drept indicii de adevăr; prevalența discursului binar-moralizator, de tip „noi” vs. „ei”, transformarea oricărei discuții într-un portret cu tușe precise de alb și negru, într-o bătălie între forțele „binelui” și cele ale „răului”, „noi” fiind invariabil în tabăra binelui, a celor „buni și frumoși”.  Sau insuficienta dezvoltare a cadrului deliberativ, a ideii de dezbatere, reducerea dezbaterii la o confruntare de la distanță (cineva zice ceva la TV, este atacat/ contracarat pe Facebook și invers) sau la o confruntare prin intermediari. Se poate adăuga fascinația pentru explicațiile personalizate în detrimentul celor sistemice, analitice. Și, în sfârșit, slaba conectare a spațiului public cu dezbaterea de idei care are loc la nivel global sau european/ regional; un “sincronism” întârziat, pe care Ion Barbu îl ironiza sever încă din perioada interbelică: „gândirea numai cu o lună întârziere a ceea ce Parisul sau Munchen-ul au încetat de a mai gândi”.

Meta-narațiuni toxice și fapte care să le confirme

Actualii guvernanți nu au preluat un spațiu public prea prietenos. Dar, oricum am lua-o, invocarea unei eventuale „grele moșteniri” din punctul de vedere al spațiului public nu poate țin prea mult loc de comunicare oficială propriu-zisă; lăsând deoparte ironia că, la instalarea acestor comorbidități, au pus umărul chiar unii dintre actualii decidenți, a căror capacitate de decizie, de conducere le este acum, în mod real, îngreunată.

Autoritățile, decidenții sunt nevoiți să navigheze un spațiu public dominat, aproape până la sufocare, de câteva meta-narațiuni mai mult sau mai puțin toxice. Meta-narațiuni care s-au instalat în spațiul public fie treptat (după metoda picăturii chinezești), fie în urma unor evenimente majore, uneori chiar în urma unor tragedii a căror interpretare extremă, radicală, frecvent distorsionată, a lăsat urme adânci. Iată câteva exemple de astfel de meta-narațiuni: „autoritățile ascund adevărul; ascund întotdeauna ceva”; „instituțiile sunt incompetente (cu tușa extremă „sunt criminale”), deci trebuie dărâmate, zdruncinate din temeliii”; „(toți) politicienii fură”; „statul este un prost administrator”; „nu mai trebuie să respectăm regulile, regulile aduc aminte de comunism”; „sunt liber, fac ce vreau”.

Nu insist, în acest context, asupra ideii că multe fapte corespund în mod real, chiar obsesiv, unora dintre aceste tipare/ meta-narațiunii. Mai relevant mi se pare că, de multe ori, aceste meta-narațiuni se află, parcă, în așteptarea faptelor care să le confirme, să le consolideze. Iar dacă faptele – la zi, nu le confirmă – sunt fie marginalizate/ ignorate, fie distorsionate până se potrivesc tiparului.

Este, dacă vreți, o manifestare subtilă a fake-ului, aproape o invitație la aplicarea unei adevărate rețele a dezinformării: identifici meta-narațiunile toxice și temele controversate dintr-o societate și încadrezi orice se întâmplă, indiferent când se întâmplă, în aceste structuri fixe, imobile, de interpretare. Fiind vorba despre o manifestare subtilă, apărarea nu este ușoară: în momentul în care cineva ar pune sub semnul întrebării o astfel de schemă imobilă de interpretare “instituțiile sunt incompente/ criminale”, poate fi imediat pus la colț, retoric vorbind: „și nu sunt?; ai utat ce s-a întâmplat în contextul x?”.

De sub dominația meta-narațiunilor toxice nu vom ieși cu apostrofări și stigmatizări facile

Așa cum am afirmat, în situația actuală, în care mesajele oficiale par să se lovească de un adevărat zid din partea opiniei publice, s-a ajuns printr-un cumul de factori,  a căror pondere o va stabili analiza ulterioară, făcută mai la rece, când criza, din feririce, se va fi încheiat. Printre acești factori s-ar număra: lipsa de coerență și de unitate a mesajelor oficiale; comorbiditățile spațiului public, dominarea acestuia de câteva meta-narațiuni toxice; ethos-ul anti-instituțional, anti-regulă, anti-autorități, anti-autoritate; caracterul mozaicat, uneori greu inteligibil al reglementărilor; dezinformarea, nivelul scăzut de alfabetizare comunicațională, adecvată noului ecosistem de comunicare.

Blamarea a “unor oameni”, a “oamenilor”, a unor categorii socio-profesionale, pe motiv că sunt “proști” și “de la țară” nu pare să se adreseze nici uneia dintre aceste probleme structurale. Linșajul public, stigmatizarea, generalizările, chiar jignirile reprezintă nesperate guri de oxigen tocmai pentru narațiunile conspiraționiste, pentru gândirea de tip “singur împotriva sistemului care este criminal/ ascunde adevărul”; creează animozitate și contribuie la activarea mecanismelor de apărare, la consolidarea poziției inițiale.

În plus, astfel de opțiuni retorice facile nu fac altceva decât să alimenteze una dintre meta-narațiunile prevalente, aceea că responsabilitatea finală revine, întotdeauna individului (el se împrumută prea mult, deci trebuie să suporte măsuri de austeritate; el poluează prea mult, deci trebuie să susțină costurile tranziției către o nouă economie verde; el este vulnerabil la dezinformarea turată la maxim de algoritmi, motoare de căutare, rețele de boți și troli).

Blamarea “persoanelor”, atacurile asumat provocatoare la identitatea socio-profesională, frecvent colorate și cu stigmatizarea opțiunilor politice „indezirabile”, înăbușă orice discuție analitică despre responsabilitatea leadership-ului sau despre rolul structurilor socio-economice. Și, în orice caz, nu țin loc nici de transparență, nici de sinceritate brutală, nici de poziții principiale și constante.

Editorial semnat de profesor universitar doctor Alina BÂRGĂOANU