Lucia Olaru Nenati: ”Caleidoscop la cumpăna vremurilor” (OPINIE)

Iată că ne-a părăsit mult hulitul și celebrul douăzeci douăzeci! Și câte nu am trăit cu toții în acel an ce părea nesfârșit! Nu numai că lupta politică s-a întețit la baionetă, duelându-se aprig cu inițiale contondente și scânteietoare prin floreta literelor de alfabet și impunându-se cu mare grăbire realizarea de alegeri deși…

Ei bine, acest ”deși” a fost și, vai, încă este, marele necaz, acesta numindu-se Covid și unind mapamondul cum n-a mai reușit vreodată nici un curent, nici o doctrină, nici un sistem social-politic. Mai toate țările lumii au trebuit să trăiască pe viu scenariul horror simulat altădată doar pe platourile cinematografice, cel al morților sinistre și al aglomerărilor de sicrie pe dușumelele spitalelor și, mai ales, al înhumărilor barbare fără cuvenita ceremonie de despărțire, meritată de orice om, înlocuită acum cu transportarea rapidă în saci negri de gunoi. Și câte altele care au început să tocească pur și simplu, receptivitatea omenească,  făcând-o  să nu mai reacționeze, cumva ca  în vremurile de război când  moartea nici măcar nu mai speria.

Apoi a sosit vestea apariției vaccinului dătător de speranță și făcând mai suportabilă disciplina pandemică, înlocuită cu sejurul în halat și papuci, perioadă amorfă în care, mai ales, doamnele au sleit comerțul online de rochii cât mai elegante, dar împachetate doar în ambalajul speranței că va veni cândva și vremea lor compensatorie…

Dar în vremea asta s-a dat cu banul alcătuirii unui guvern care va avea de traversat, după cum se va pricepe, acest deșert nou, numit nu Gobi, ci Covi. Ingeniozitatea universală stârnită la turație maximă anunță sosirea salvatorului vaccin însoțit de inerentele scenarii catastrofice despre cipuri implantate, rapid devalorizate de tăișul ascuțit al umorului național, acela care știe să facă haz de orice necaz. Însă cum-necum, steagul vaccinului flutură totuși, măcar ca un catarg de agățat speranța.

Ei, și pe fondul acesta am intrat într-un alt an, marcat cu o altă cifră, cu  marea ușurare de a scăpa de cifra veche, devenită malefică. Zeci de zodieri și zodierițe, tinere, drăguțe și foarte sigure pe spusa lor, anunță la tot pasul amănunte despre viețile noastre teleportate în noul an și ne fac să-l visăm edulcorat multicolor.

Iar noaptea Revelionului a fost de-a dreptul ne-mai-întâlnită, toate platourile (nu cele de fripturi și sarmale!) duduind de veselie intens debordantă, spre paroxism, încât oriunde butonai, dădeai de un banchet numeros, plin de vedete și persoane publice, fie acestea artiști, folcloriști cu clop, cântăreți retro, lăutari, dive multicolor înveșmântate, dudui XXXL în ținută de nuntă, oameni politici trecuți, prezenți și viitori, militari pensionari cu vigoarea neconsumată și dedicată tumultoaselor cântări; ba chiar și un Luceafăr al Huilei dansând aprig twist în frac de atlaz. Dar, din păcate, am privit cu uimire și unele  deraieri de la bunul gust pe care le speram uitate definitiv.

Toată această explozie de energie care avea parcă rolul de-a a fi un totem antiviral părea a explica  de ce rămăseseră străzile atât de pustii: pentru că toate televiziunile plecaseră la vânătoare de fețe luminate, dar mai ales, purtătoare de un cât de firav rating.  Spre a popula cât mai mult și mai tonic platourile a mai evoluat în premieră și un Fuegolion care, beneficiind de îndelunga exersare a titularului, a reușit să păstreze ștacheta decenței și echilibrul cerut de împrejurare.

Ei, și dimineața primei zile a constituit încoronarea sărbătorii, prin celebrul concert vienez de Anul Nou, cel ce a trezit sensibilitatea tuturor privitorilor – chiar nevăzuți  în sală – ci doar  ascunși în felurite depărtări. Muzica imperială a amintit lumii de vremurile auguste ale armoniilor sublime în care sufletele oamenilor respirau în ritmurile capodoperelor co-rezonante întregului ansamblu, arhitec-tonic, vestimentar, horticol, pictural, coregrafic ș.a.

Mi-am amintit – cum nu se putea altfel – de influența formatoare a acelei Viene unde totul cântă dintotdeauna, asupra sufletului tânărului student Mihai Eminescu, cel ce inhala prin toți porii acest ansamblu cultural integral și intens formativ pentru structura lui creativă, precum am putut afla cercetând fenomenul. Piesele arhicunoscute, impecabil interpretate, au survolat lipsa spectatorilor, fiecare piesă sfidând grațios actuala epocă inamică. Iar valsul Dunărea albastră a răsunat mai sublim evanescent ca oricând, atingând parcă și malurile noastre, acum devenite pentru cei ținuți departe de casă, siluete ale dorului. Iar cunoscutul Marș a sunat parcă mai beligerant ca oricând, părând a ținti, precum într-un război simbolic, fruntariile Monstrului Covid.

Discursul octogenarului Riccardo Muti a conturat o binevenită acoladă a nevoii de frumos, artă și cultură, care a părut a stimula considerabil aplauzele nevăzute, dar sosite din toate depărtările mult încercatei Geea, mai unite acum ca oricând prin acest regal sublim, în lupta cu inamicul care, oare nu cumva de asta ne-a atacat ca să provoace această  ne-mai-întâmplată, dar atât de necesară Unire?