Dosarul Gheorghe Ursu, trimis în judecată după 31 de ani de la moartea sa

Procurorii militari ai Parchetului General i-au trimis în judecată pe maiorul de Securitate Marin Pârvulescu și pe colonelul de Securitate Vasile Hodiș pentru infracțiuni contra umanității, iar pe fostul ministru de Interne George Homoștean și pe fostul șef al Securității Tudor Postelnicu pentru complicitate la infracțiuni contra umanității.

Procurorii arată că în perioada ianuarie-noiembrie 1985, inginerul disident Gheorghe Ursu a fost urmărit informativ și judiciar pentru fapte considerate „ostile regimului comunist”, el fiind arestat pe 21 septembrie 1985. Ursu a murit în spitalul penitenciar Jilava pe 17 noiembrie 1985, după ce a fost supus bătăilor repetate în arestul Miliției.

„Pentru a disimula adevăratul obiect al cercetării disidentului Ursu Gheorghe Emil și pentru a putea face „dovada” că nu există un dosar politic pe numele acestuia, organele de securitate au „inventat” infracțiunea de deținere și operațiuni interzise cu mijloace de plată străine”, arată procurorii militari.

De fapt, Securitatea era interesată de legăturile lui Gheorghe Ursu cu postul de radio „Europa Liberă”, de relațiile și discuțiile cu lumea literară și artistică din țară și din diaspora, de impresiile consemnate în jurnalul său personal despre politica statului și despre conducătorii partidului și statului comunist, mai arată procurorii militari.

Ofițerii de Securitate Pârvulescu și Hodiș, din cadrul Direcției a VI-a cercetări penale a Securității, „au exercitat acțiuni represive și sistematice (filaj, urmărire informativă, percheziții, audieri sistematice, acte de violență fizică și psihică) asupra victimei inginerul disident Ursu Gheorghe Emil, acțiuni care au avut ca urmare producerea de suferințe fizice sau psihice grave și au fost de natură să-i aducă o atingere gravă a drepturilor și libertăților fundamentale, în principal a dreptului la viață”, arată Parchetul Militar.

Ministrul de Interne George Homoștean și șeful Securității, Tudor Postelnicu, au trimis în octombrie și noiembrie 1985 către ambasadele României din SUA și Franța documente oficiale prin care „au disimulat caracterul represiv și politic al acțiunilor întreprinse de inculpații maior (rez.) Pârvulescu Marin și col. (rez.) Hodiș Vasile împotriva lui Ursu Gheorghe Emil, în perioada în care acesta a făcut obiectul urmăririi informative și judiciare pentru opinii considerate ostile regimului comunist”.

Cei doi au ascuns faptele comise de cei doi securiști asupra lui Gheorghe Ursu, atunci când comunitatea internațională și oameni politici din SUA au cerut informații privind situația disidentului român, „înlesnind astfel săvârșirea faptelor comise de inculpații maior (rez.) Pârvulescu Marin și col. (rez.) Hodiș Vasile”, consideră procurorii.

Cei doi foști demnitari sunt acuzați și că au întreprins „demersuri dolosive” (făcute cu rea-credință, pentru a înșela), pentru a ascunde cauzele reale ale cercetării lui Gheorghe Ursu, apoi cauzele decesului acestuia în arestul Miliției Capitalei, mai scriu procurorii în rechizitoriu.

Dosarul va fi judecat la Înalta Curte de Casație și Justiție.

Istoria unui dosar refuzat sistematic de justiția din România

Urmașii lui Gheorghe Ursu și în special fiul acestuia, Andrei Ursu, au făcut demersuri încă din 1990 pentru stabilirea adevărului în justiție, în cazul morții disidentului. Încercările lor au rămas de cele mai multe ori fără succes, singurii judecați pentru această crimă fiind un fost deținut care împărțise celula cu Gheorghe Ursu și care îl bătuse, Marian Clită. El a fost condamnat pentru uciderea lui Ursu în arestul Miliției, iar foștii șefi ai Miliției Capitalei, Tudor Stănică și Mihail Creangă, au fost și ei condamnați pentru omor. Cei doi au executat fracțiuni infime din pedepsele lor, din cauza vârstei și a bolilor. Acuzațiile privind responsabilitatea Securității și a șefilor ei în acest caz nu au fost niciodată cercetate temeinic într-o anchetă, până de curând, diverși procurori sau judecători, militari sau civili, respingând mereu anchetarea acestora.

Procurorii militari au decis să deschidă ancheta împotriva ofițerilor de Securitate responsabili de anchetarea disidentului Gheorghe Ursu, după ce justiția militară a blocat sistematic anchetarea maiorului Marin Pârvulescu. Decizia a fost luată în plină campanie electorală, în octombrie 2014, după ce Andrei Ursu a făcut 17 zile greva foamei. În ultimul an, mai mulți foști angajați ai Miliției și Securității au vorbit ca martori cu procurorii, descriind ce s-a întâmplat în arest cu Ursu. Procurorii militari l-au audiat pe fostul șef al Securității, generalul Iulian Vlad, iar ancheta a scos de asemenea la iveală faptul că dosarul de Securitate al lui Gheorghe Ursu a fost falsificat grosolan, după 1990, conform CNSAS.

Decizia finală a judecătorului militar Gabriel Gunescu a conținut o motivare incredibilă a verdictului prin care Marin Pârvulescu scăpa de cercetarea faptelor sale: magistratul a susținut că Gheorghe Ursu nu a fost cu adevărat un disident politic, că opoziția sa la regim a fost „nesemnificativă”, ba chiar că a fost „un privilegiat” al regimului comunist, făcându-și concediile în străinătate.

„Mi se pare că s-a făcut o anchetă foarte solidă, detaliată, s-au luat foarte multe declarații. Este o nouă abordare, asta am auzit de multe ori la Parchetul Militar: avem o nouă abordare. Au dat declarații și ofițeri superiori, inclusiv fostul șef al Securității, Iulian Vlad. Din toate aceste declarații se conturează că Pîrvulescu a fost clar torționarul care l-a torturat pe tatăl meu în toată perioada de detenție, dar că probabil ordinul a venit mai de sus”, spunea Andrei Ursu, fiul disidentului, în noiembrie 2015, la 30 de ani de la moartea tatălui său.

Motivarea incredibilă a unui judecător militar care a împiedicat anchetarea ofițerului de Securitate Pârvulescu

Judecătorul militar colonel Gabriel Gunescu, de la Curtea Militară de Apel București, arăta în motivarea sentinței sale din 2013, prin care respingea definitiv posibilitatea ca maiorul de Securitate Marin Pârvulescu, cel care coordonase direct anchetarea lui Gheorghe Ursu, că nu se poate pune problema unei crime împotriva umanității în cazul morții disidentului Gheorghe Ursu, din mai multe motive. Unul dintre acestea este că „această exterminare sistematică trebuia să fie făcută din motive politice”.

„Or, în speță, este totuși dificil de considerat că victima a fost un adevărat ‘dizident politic”. Într-adevăr este de notorietate că în regimul comunist orice părăsire a țării era o adevărată raritate, fiind făcută numai de anumiți cetățeni și sub un control strict, raportând la organele de securitate orice mișcare, etc. De asemenea, este de notorietate la ce presiuni erau supuși cei care urmau să părăsească definitiv țara, precum și rudele acestora; pe de altă parte, celor plecați ilegal, li se confiscau proprietățile, cei care plecau legal erau obligați să ‘vândă” statului comunist, la o valoare arbitrară stabilită de acesta, toate proprietățile deținute, iar dacă le înstrăinaseră, erau obligați să le răscumpere și să le vândă statului comunist la valoarea precizată mai sus. Mai mult, rudele de gradul I ale acestor persoane erau, ca regulă generală, date afară din serviciu, fiind astfel obligate să presteze munci neclaificate pentru a-și câștiga mijloacele de existență. În aceste condiții însă, victima, care avea un fiu stabilit legal și definitiv în SUA, nu numai că nu a fost dată afară de la serviciu, dar a și făcut toate concediile numai în străinătate, neexistând, practic, țară din Europa nevizitată de acesta, ceea ce este într-o evidentă contradicție cu situațiile descrise mai sus, valabile pentru toți românii de rând. (…) După cum am arătat, ‘opoziția” victimei față de regimul comunist a fost nesemnificativă, venind și din partea unei persoane care anterior, pentru o lungă perioadă de timp, a fost privilegiată de acest regim„, arată colonelul Gabriel Gunescu, în motivarea sentinței sale, făcând referire la perioada din tinerețea lui Gheorghe Ursu, când acesta a fost membru al Partidului Comunist Român.

Magistratul militar nu a precizat în motivare sursele pe care s-a bazat când a făcut aceste afirmații referitoare la concediile lui Gheorghe Ursu și nici cele despre practicile regimului comunist față de cei cu rude în străinătate.

Iulian Vlad, fostul șef al Securității, susține că a ordonat oprirea anchetei

În 1985, cu câteva luni înainte ca Gheorghe Ursu să fie ucis în bătaie în arestul Miliției Capitalei, șeful Securității, generalul Iulian Vlad, îi trimitea o notă șefului Direcției a VI-a, Vasile Gheorghe, care se ocupa de anchetarea lui Gheorghe Ursu și a multor altor opozanți ai sistemului comunist.

În această notă, prezentată de Andrei Ursu, fiul disidentului, din dosarul de anchetă privind moartea tatălui său, reiese că Vlad era implicat direct în cazul Gheorghe Ursu. Audiat în 2015 de procurorii militari, fostul șef al Securității a declarat că Direcția a VI-a a Securității nici măcar nu era sub coordonarea sa și că habar nu avea că ancheta lui Ursu nu fusese oprită, înainte ca acesta să ajungă să fie ucis. Ordinele sale însă îl contrazic, arată Andrei Ursu, cu documentele pe care le-a văzut în dosarul procurorilor.

În nota din 1985, Vlad ridică mai multe probleme privind ancheta lui Gheorghe Ursu:

„1. Nu rezultă suficient de bine conturate elementele constitutive ale infracțiunii de propagandă impotriva orinduirii socialiste.
2. Unde și în ce mod au proliferat actiunile celui în cauză ?
3. Ce s-a reținut, cu valoare de probă, din declarațiile persoanelor audiate ?
4. Ce poziție a avut în timpul cercetării ?
5. De ce nu s-au aprofundat pînă acum legăturile în rîndul scriitorilor? Despre ce este vorba mai concret?
6. Ce rămîne efectiv pentru instanță, dacă piesele din jurnal, dat fiind caracterul lor, nu pot fi folosite ?
7. Anexa 4 – chiar dacă are un substrat – nu are nici o valoare probatorie și nici nu poate fi reținută ca piesă incriminată”.

„Atât în discuția cu cei doi șefi de direcție (Macri și Vasile Gheorghe), cât și în nota pe care am trimis-o oficial la Direcția a VI-a am concluzionat că nu sunt elemente care să ducă la continuarea cercetărilor pentru infracțiunea la securitatea statului și, mai mult, nu avea niciun suport propunerea de arestare preventivă. Ordinul meu a fost clar, să sisteze cercetarea, să propună soluția procurorului pentru această faptă, iar dacă mai erau fapte de drept comun să le decline organelor competente”, ar fi declarat procurorilor Iulian Vlad pe 21 septembrie 2015, conform extraselor din dosar prezentate de Andrei Ursu.

Vlad a susținut că Marin Pîrvulescu nu putea să mai continue anchetarea lui Ursu, pentru că el ar fi ordonat oprirea ei. Procurorii i-au prezentat însă un document care îl contrazice:

„Mi se prezintă, astăzi, la Secția Parchetelor Militare, raportul cu propunerea de închidere a dosarului de urmărire deschis asupra numitului Ursu Gheorghe Emil și constat că, închiderea dosarului s-a făcut la aproape doi ani de la decesul lui Ursu Gheorghe Emil, respectiv după 01.08.1987. Și această situație o consider inadmisibilă”, arată un alt extras prezentat de Andrei Ursu.

Cum a fost falsificat dosarul lui Gheorghe Ursu după 1990.Germina Nagâț, CNSAS: „Arăta halucinant”

În noua anchetă a procurorilor militari, aceștia au solicitat în ianuarie 2015 și ajutorul Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității (CNSAS), pentru a investiga dosarul de urmărire informativă a lui Gheorghe Ursu, de la Securitate. Oficialii au constatat însă că acesta fusese falsificat, cel mai probabil după 1990, și că ce se afla pe microfilmul dosarului de la SRI nu avea nicio legătură cu dosarul original, pe hârtie care oricum arăta fabricat. Procurorii au fost astfel nevoiți să lucreze cu un fals, susține Germina Nagâț, șefa Departamentului de Investigații de la CNSAS.

„Am primit de la Parchetul Militar în foarte scurt timp 7 volume care arătau halucinant, dacă ne referim la un dosar de urmărire informativă. Nu avea legătură cu nimic din ce văzusem până atunci. Era neverosimil. Am văzut DUI descompletate, în care se simțea lipsa unor părți, dar nu mai văzusem un dosar care pretinde că este făcut de Securitate și care nu are aproape nicio legătură cu dosarul original, mai puțin în volumul I. Am făcut operațiuni standard de citire foarte atentă, de punere cap la cap a unor informații. La sfârșit am cerut și microfilmul de la SRI, l-am primit cu maximă promptitudine, în două zile, în februarie 2015. Atunci am făcut o operațiune banală – confruntarea microfilmului cu originalul. Nu am mai văzut până atunci un dosar de urmărire în care 5 volume să fie fotocopii din orice. Adică erau fotocopii bizare, care nu semănau cu originalul care se păstrase în volumul 1. S-a văzut clar că avem cel puțin un volum de tehnică operativă lipsă – volumul 2. Întreaga copertă a dosarului prezintă diferențe semnificative între microfilm și original”, a povestit Germina Nagâț.

Specialista de la CNSAS este de părere că falsul a avut loc după 1990 și speră că procurorii se vor autosesiza și vor investiga și această falsificare petrecută la SRI.

În 2000, SRI dădea un comunicat prin care se apăra și respingea acuzațiile de falsificare a dosarului de urmărire informativă a lui Gheorghe Ursu, încă de pe atunci ieșind la iveală că în dosar fuseseră inserate materiale de presă și documente de după 1990, până în 1994. SRI motiva că aceste documente fuseseră adăugate la dosar pentru că SRI a considerat că ar putea fi de folos procurorilor care anchetau cazul. Confruntarea cu microfilmul SRI s-a făcut în 2015, la CNSAS, care a constatat același lucru: așa-zisul original nu are nicio legătură cu microfilmul, care oricum conține multe documente fotocopiate fără legătură cu cazul Ursu, conform Germinei Nagâț.