REPORTAJ Istoricul Marius Oprea: Cât costă moartea

Redactor:
Marius Oprea
În acest an, am avut 5 campanii arheologice în căutarea victimelor comunismului. Din cele aproape zece luni scurse, una am petrecut-o pe drumuri și departe de casă: la Caransebeș în iunie, la Periprava în iulie, la Bistra, în Apuseni, în august, la Tîrgu Ocna în septembrie și din nou la Caransebeș.

Am găsit peste 30 de morți ai lagărelor și închisorilor și am început cercetările la cea mai mare tabără a partizanilor din munții României.

Cu toate eforturile noastre, la aproape 30 de ani, interesul pentru subiect a devenit doar unul declarativ, la nivelul autorităților. Singura simpatie de care ne-am bucurat în aceste căutări ale noastre, a fost aceea a cititorilor, când am scris despre ele și a oamenilor din partea fiecărui loc în care am ajuns, care ne-au ajutat măcar adresându-ne cuvinte bune și încurajări. În rest, nimic.

Nu este ușor să găsești un mort, bine „ascuns” pe la marginea câte unui cimitir de către gardienii lui, când trupul nu i-a mai suportat foamea, frigul, torturile și sufletul său a părăsit, umilit, această lume.

Totuși, am reușit să aducem la lumină peste 30 de asemenea eroi tăcuți și necunoscuți, adevărați martiri. Îngropați goi, în niște lăzi făcute din stuf compactat, cum s-a întâmplat cu morții de la Periprava sau aruncați pur și simplu câte doi-trei în gropi săpate la nimereală, cum s-a întîmplat cu bolnavii de tuberculoză de la Penitenciarul-spital Tîrgu Ocna și cu țăranii uciși în anchetele brutale de la Caransebeș, toți acești eroi ajung înapoi, într-o lume ostilă. O lume care le cere parcă lor socoteală pentru că i se deranjează tihna. O lume indiferentă și plictisită. Și potrivnică, atunci cînd e vorba să „deconteze” costurile morții.

Cel mai recent caz a fost acela al sentinței date de Curtea de Apel București, absolut ilogică și lipsită de empatie față de victima ucisă în anchetă, inginerul Gheorghe Ursu, dar plină de compasiune față de torționarii săi, anchetatorii Pîrvulescu și Hodiș, de la Securitate (și apoi de la SRI), care au fost achitați pentru crima lor.

Dar sunt și alte moduri, la fel de ostile, în care moartea victimelor regimului comunist este întâmpinată în această lume. Mai întâi, costă mortul în sine. Direct. O expertiză medico-legală minimală, necesară reînhumării de către urmașii celui ucis, în cazul zecilor de împușcați ilegal de către Securitate pe care i-am găsit îngropați prin munții și pădurile României a costat minim 390 de lei. Aceste sume au fost plătite, în majoritatea cazurilor chiar de către urmași, ca „taxă” suplimentară, pusă de stat pentru uciderea părinților sau bunicilor lor; căci dreptate nu li s-a făcut, majoritatea cazurilor fiind clasate ori prin socotirea acestor crime drept simple omoruri (care, asemenea uciderii inginerului Gheorghe Ursu s-au prescris), ori prin aceea că făptașii nu au fost găsiți sau au decedat până când s-a urnit ancheta. Urmașii morților pe care îi găsim sunt singurii care plătesc „taxa pe moarte” a eroilor anticomuniști, ca să le ia osemintele acasă, de la Institutul de Medicină Legală, pentru a le înmormânta creștinește. Sunt mulțumiți și așa…

O situație mult mai delicată o avem cu morții pe care i-am găsit și ai căror urmași nu sunt cunoscuți încă, așa cum se întâmplă la Periprava, ori s-a întâmplat la Aiud sau la Tîrgu Ocna, unde am cercetat locuri de înhumare a deținuților. La Aiud, osemintele celor șapte morți găsiți au fost „răscumpărate” de la Institutul de Medicină Legală din Cluj cu 3.120 lei de părintele stareț al Așezământului cu hramul Înălțarea Sfintei Cruci, de la Râpa Robilor, unde sunt păstrate. La Tîrgu Ocna, morții au fost expertizați, dar nu s-a găsit o posibilitate de reînhumare, pentru că nu se știe cine ar putea plăti testele ADN și găsi urmașii. Nimeni nu se grăbește să o facă.

Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului nu are prevăzută o asemenea cheltuială în buget și am intra în vizorul Curții de Conturi, dacă s-ar plăti. De fapt, se dovedește că morții anonimi ai comunismului creează probleme și tulbură liniștea acestei lumi. Parchetul ar trebui să achite atât expertiza medico-legală, cât și testele ADN și apoi să identifice prin evidența populației posibilii urmași, dar instituția poate plăti, conform normativelor impuse de Ministerul Finanțelor, numai lucrările efectuate. În vreme ce, conform propriilor reguli, Institutul Medico-Legal solicită acoperirea costurilor în avans. În acest impas, morții așteaptă o rezolvare. Și se adună în fiecare an, făcând coadă în așteptarea unei soluții, la reintrarea în această lume indiferentă și plictisită.

Descoperirea morților costă și ea, la propriu – pentru că noi, cei care îi găsim, avem nevoile noastre: costuri de deplasare, masă și cazare în diferitele locuri din țară unde facem cercetări. Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc, care își face un stindard din aceste activități ale colegilor și prietenilor mei arheologi, nu a mai decontat de peste un an de zile cheltuielile de deplasare. De pildă, șeful echipei de arheologi, Gheorghe Petrov, are ultimul decont neonorat din luna septembrie a anului trecut. Mă aflu în aceeași situație ca și el, nevoit fiind să plătesc multe din propriul buzunar, în condițiile unui salariu rămas la 3.200 de lei, după 30 de ani de muncă și un doctorat – cu o sută de lei mai mic decât leafa portarului de la Biblioteca Centrală Universitară, întrucât „delegațiile” noastre au rămas simple hîrtii pierdute prin hățișurile contabilității și neonorate de către Secretariatul General al Guvernului. Și nici măcar nu este vorba de costuri atât de mari: diurna noastră în căutarea victimelor comunismului se ridică la „fabuloasa” sumă de 20 de lei pe zi. Dar nici acești bani nu ne-au fost plătiți de un an de zile. IICCMER-ul, ca și SGG-ul arată ca un sat fără câini, atunci când este vorba de asumarea cheltuielor de „infrastructură” pentru descoperirea victimelor comunismului. În toate aceste deplasări, Gheorghe Petrov trebuie ca, în loc să se ocupe cu ceea ce este calificat, arheologia, face adevărate scamatorii pentru a ne asigura, numai în baza promisiunilor că „banii vor veni” (atunci când vrea Trezoreria), pâinea și casa noastră de „diurniști”.

Poate că nu aș fi scris aceste rânduri pline de amărăciune. M-a determinat să o fac faptul că, de multă vreme, necazurile răsar la tot pasul în cursul investigațiilor noastre și ele nu se vor împuțina, ci, dimpotrivă, se vor acutiza – și o rezolvare nu se întrevede, pentru ieșirea noastră din starea de „voluntariat bugetar”. Ceea ce va duce inevitabil la sistarea „arheologiei crimelor comunismului” în cadrul IICCMER, atâta vreme cât acesta, ca și ordonatorul de credit, Secretariatul General al Guvernului, achită cu foarte mare întârziere facturile noastre de cazare, punându-ne în situații penibile și nu ne plătește de peste un an de zile nici măcar diurna zilncă de 20 de lei, ca să nu vorbim de alte cheltuieli.

De fapt, sentința Curții de Apel Bucureșt în cazul Gheorghe Ursu mi-a arătat că, în fond, cauza tuturor problemelor din cursul investigațiilor pentru descoperirea victimelor comunismului este una mult mai profundă: în această lume a noastră, morții deranjează statul. Care i-ar vrea lăsați acolo unde se află. Și uitați cât mai repede.

 

Inchide