Reportaj realizat de istoricul Marius Oprea: Sfinții de pe strada Crizantemelor / Arheologia crimelor comunismului la Tîrgu Ocna – FOTO

Redactor:
Marius Oprea
La începutul săptămânii trecute, pe 16 septembrie, am început cea de-a patra campanie a cercetărilor arheologice în cimitirul parohial de lângă biserica „Sfinții Împărați Constantin și Elena", aflat peste calea ferată de penitenciarul Tîrgu Ocna.

Aici, la acest peniteciar-spital (reînființat din 1997), au fost încarcerați din motive politice în anii comunismului 843 de deținuți, dintre care (cel puțin, după cum arată evidențele penitenciare) au murit 73.

„Bastilia sanitară”, cum a fost supranumită în anii ”50 temnița destinată „politicilor” bolnavi de tuberculoză în stadii avansate a fost pentru unii o nesperată șansă la viață, iar pentru cei 73 ultimul liman înaintea drumului spre cer.

Între aceștia din urmă, cel mai cunoscut în „universul concentraționar” comunist a fost Valeriu Gafencu. El și-a câștigat o stranie și răspîndită notorietate mai ales după moartea sa, rămânând mai întâi în amintirea colegilor de detenție și apoi în memoria colectivă a românilor așa cum a fost numit de Nicolae Steinhardt: „Sfîntul închisorilor”.

De la „Iisus cu vița de vie”, la „Sfântul închisorilor”

Cu sora lui Valeriu Gafencu, doamna Valentina Elefteriu, cea mai mare dintre cele trei surori ale lui am vorbit pentru prima dată la telefon în vara anului 2011, pe la sfîrșitul lunii iunie, când mi-a povestit visul său, pe care i-l împărtășise nu demult părintelui Iustin Pârvu, marele duhovnic de la Mânăstirea Petru Vodă. Acesta îi și dăduse binecuvântarea și îndrumarea să mă caute. Spunea că în vis i s-a arătat fratele său Valeriu, așa cum și-l amintea de cînd îl văzuse în 1947, la Galda de Jos, în Apuseni. Mânca dintr-un strugure mare, dintre aceia de pe moșia boierului Albini, care avea contract cu penitenciarul Aiud să-i culeagă deținuții via și „Sfântul închisorilor” s-a întrerupt, pentru a-i spune cu o privire luminoasă : „Valentina dragă, căutați-mă, că mă veți găsi!” Atunci m-au trecut fiorii – telefonul mă întrerupsese din lucru, tocmai curățam rama unei vechi icoane pe sticlă, din Țara Făgărașului, înfățișîndu-l pe Iisus Hristos din coastele căruia răsare vița-de-vie, reprezentarea euharistică a ortodocșilor ardeleni, ca răspuns față de tendințele de calvinizare a lor din secolul XVII.

Valeriu Gafencu

Așa au ajus să mă poarte pașii pe un drum care pleacă din șoseaua națională ce leagă fostele scaune secuiești de Moldova, în primele zile din luna septembrie a anului 2011, acum opt ani, alături de bunii mei prieteni și colegi, arheologii Gheorghe Petrov, Horațiu Groza și Paul Scrobotă (alături de ei mă aflu și acum aici), în fostul sat Poieni, astăzi devenit suburbie a orașului Tîrgu Ocna, acolo unde un mic indicator albastru arată „spre Penitenciarul Spital”. S-a schimbat câte ceva de atunci încoace; numărul mașinilor din parcarea aflată pe o latură a bisericii de pe strada Crizantemelor, care aparțin îndeobște angajaților penitenciarului s-a înmulțit, semn că se plătește bine meseria, iar biserica a fost complet renovată de harnicul părinte Cristian Mazilu. Și a crescut numărul morților din parohie, care își fac loc printre toți cei de sub ei: deținuții fostei Ocne de sare de la mijlocul secolului XIX și cei din secolul trecut, precum și deținuții politici din anii ”50, ultimii aruncați în gropi săpate fără vreo noimă, fără sicrie și numai cu hainele pe ei. Peste ei s-au îngropat la sfârșit, vreme de două decenii, bolnavii psihic care au luat locul, din 1977, deținuților din Penitenciarul-spital al „politicilor”.

Nebuni și robi

Norocul nostru a fost, de la bun început că, în locurile rămase libere și pe care le-am putut săpa în primele trei campanii arheologice, din 2011, 2013 și de anul trecut, ultimii îngropați – bolnavii de la Spitalul de psihiatrie – nu au deranjat mormintele de dedesubt, ale deținuților politici. Când am ajuns prima oară aici, acum opt ani și apoi în campania următoare, am trasat secțiuni într-un teren încă liber, aflat în partea stângă la intrarea în cimitir. Am găsit acolo aproape 30 de morminte, din care numai zece „politici” și restul bolnavi psihic. I-am putut deosebi clar, pentru că morții din anii ”80-”90 erau puși în sicrie de pal melaminat, deasupra celor dintâi, pe care i-am găsit îngropați numai cu hainele pe ei (bolnavi fiind de TBC, deci contagioși, le-au lăsat îmbrăcămintea de la arestare), în gropi săpate fără nicio noimă, unii câte doi în aceeași groapă, alții cu fața în jos sau pe o parte, după cum au căzut aruncați de sus.

N-am să uit povestea părintelui Mazilu, care s-a ocupat de bolnavii psihic, lăsați după 1990 de izbeliște, fără nicio asistență și care au sfârșit unul câte unul, ultimul în 1997. Ei nu aveau pe nimeni, preotul își amintește că numai în două cazuri a venit cineva la înmormântare. Neavând cine să se ocupe, ca și în viață de acești năpăstuiți ai sorții, au fost îngropați pe seama parohiei, iar sicriele, făcute din „pefele” de un credincios, erau aduse de bolnavi și groapa săpată tot de ei. Întotdeauna, bolnavii se opreau când dădeau de oseminte dedesubt și nu săpau niciodată mai adânc – ceea ce a făcut ca mormintele deținuților să nu fie afectate.

Povestea deci părintele că odată, doi bolnavi, care cărau un asemenea coșciug cu cel mort, s-au oprit pe calea ferată care desparte biserica și cimitirul de penitenciar, așezând frumos sicriul pe șine și s-au apucat să mănânce și să bea din „pomana” mortului, primită dinainte de la preot, evocând întâmplări din necunoscuta pentru noi viață a acestuia. Mușcând din cozonac și bând din vin, cei doi bolnavi nu s-au dat duși de acolo, decât după ce preotul le-a promis că le mai dă ceva, ca răsplată pentru ajutorul dat la înmormântare.

Dumnezeu a ferit să se întâmple atunci o tragedie, trenul de la Siculeni spre Mărășești având o mică întârziere. În acea campanie din 2011, cînd mi-a povestit cele de mai sus și în următoarele, părintele Mazilu a făcut slujbe pentru toți cei găsiți, atât pentru bolnavii din sicriele din pal melaminat, din care se mai întâmpla să iasă câte o bucată de cămașă sau o pereche de teniși desperecheați, ca și pentru cei fără de sicriu, aflați sub ei – morții Peniteciarului-Spital Tîrgu-Ocna, între care s-a numărat și Valeriu Gafencu, „Sfîntul închisorilor”, mort și îngropat în acest loc la 18 februarie 1952. Și sufletele tuturor, nebuni și robi, s-au ridicat împreună la cer.

Sfântul din clopotniță

Mărturisesc acum că, până anul trecut, oseminele morților găsiți de noi în 2011 și 2013, în primele două campanii arheologice, au stat sub cheie, în taină, într-o cămăruță a clopotniței Bisericii cu hramul „Sfinții Împărați Constantin și Elena”, de pe strada Crizantemelor din Tîrgu Ocna.

Abia de anul trecut, când am mai găsit trei, adăugați la cei zece (și încă cinci acum), am reușit, cu sprijinul Direcției Parchetelor Militare, a domnului general George Cosneanu și a procurorilor de caz Toma Octavian și Gheorghe Stanciu, să introducem toți deținuții morți de aici în „circuitul” firesc, prin preluarea lor pentru expertize medico-legale și prelevarea de ADN. De ce s-a întîmplat atât de târziu? Mai întâi, pentru că în anul 2011, când am făcut primele cercetări, eu înființasem „Centrul de Investigare a Crimelor Comunismului” ca ONG, după ce, la presiunile lui Vladimir Tismăneanu, făcute cu girul lui Traian Băsescu, nu numai că am fost înlocuit de la conducerea Instiutului de Investigare a Crimelor Comunismului, dar din activitatea acestuia a fost scoasă orice asemenea „investigare a crimelor”, urmată de posibilitatea sesizării penale a lor.

Astfel, investigațiile noastre de la Tîrgu Ocna au rămas pur „arheologice” – deși era vorba de o „arheologie a crimei”. Dar, după întreg circul mediatic cu „condamnarea comunismului” de către președintele Băsescu, investigarea crimelor acestuia n-a mai interesat pe nimeni, la nivel oficial. Scopul, unul doar de imagine, fusese atins.

În 2013, când am reluat cercetările la IICCMER, unde am fost reîncadrat ca șef al Birolui de Investigații Speciale, ne aflam în toiul unui scandal și a unei presiuni create de Insitututul „Elie Wiesel”, care ceruse (și obținuse) retragerea titlului de cetățean de onoare al orașului Tîrgu Ocna, acordat post-mortem lui Valeriu Gafencu, motivând prin apartenența lui la Mișcarea Legionară.

Gafencu a fost condamnat în timpul regimului Antonescu, și-a continuat pedeapsa și în timpul regimului comunist și a ispășit cu asupra de măsură vina care i-a fost reținută, chiar prin moartea sa. Nu vedeam de ce mai trebuie omorât încă o dată, deoarece chiar asta s-a întâmplat prin retragerea titlului de Cetățean de Onoare al orașului Tîrgu Ocna, la insistențele Institutului „Elie Wiesel”.

Personal, cred că patimile ar fi trebuit potolite și de o parte și de alta, pentru a lăsa loc unor cercetări riguroase, științifice, asupra a ceea ce s-a întâmplat, inclusiv asupra destinului său. Nu e o situație unică; povestea se repetă în cazul Vulcanescu, în cel al călugărului Sandu Tudor, mort la Aiud și în multe altele, în care a fost vorba de etichetări lipsite de fundament ale Securității, preluate ca atare și fără pic de discernămînt până în ziua de azi.

Oricum, în aceste condiții, acțiunea noastră, dacă ar fi avut un cadru „oficial” în 2013, fiind însoțită de o sesizare a Parchetului, ar fi „turnat gaz pe foc”, cum a considerat conducerea de atunci a Institutului. Astfel încât și osemintele găsite atunci au urcat câteva trepte spre cer, alături de celelalte, stivuite în cutii de carton, în clopotnița bisericii. Dacă s-a aflat într-una dintre acestea (fapt care va putea fi stabilt cu certitudine numai de efectuarea probelor ADN), „Sfîntul închisorilor” a privit cu înțelegere și iertare tot circul „retragerii” titlului lumesc care i-a fost acordat, apoi recâștigarea în instanță a calității lui de „cetățean de onoare” al orașului Tîrgu Ocna, de acolo, de pe strada strada Crizantemelor, de sub dangătul clopotului care cheamă lumea la rugăciune.

Umiliți și după moarte

Morții de la Tîrgu Ocna au ceva aparte, față de toți ceilalți pe care i-am dezgropat în alte locuri de detenție, la Aiud sau Periprava.

Este vorba de disprețul, de cruzimea de după moarte cu care trupurile lor au fost tratate. Cum am spus, niciunul nu a avut parte de coșciug, dar ei au fost aruncați, câte unul, doi sau chiar trei la un loc, în câte o groapă săpată la întâmplare, neținându-se cont câtuși de puțin de rânduiala unui cimitir, unde totuși se îngropau în parcela „rezervată” lor și deținuții politici ai Penitenciarului-Spital.

În acest an, de pildă, am găsit într-o singură groapă aruncați trei morți, doi dintre ei unul cu capul la picioarele celuilalt și peste el. Într-un altul, alți trei deținuți unul peste altul, cel de la mijloc stând cu capul sub mijlocul celui de deasupra și picioarele în sus, proptite în marginea gropii, de parcă ar fi sărit în moarte ca într-o apă adâncă. Am găsit, ca în toate cazurile anterioare, resturi de la îmbrăcămintea lor – nasturi de cămașă, căci hainele mai groase au rămas probabil să încălzească trupurile bolnave ale celorlalți rămași în temniță. În buzunarul cămășii celui de deasupra, o pastă de dinți „Nivea” și o periuță, fabricate la Brașov, până spre instaurarea comunismului. Toate sunt acum „probe” la dosar, însoțind fiecare rând de oseminte spre laboratoarele de medicină legală, pentru expertiza antropoogică și prelevarea probelor ADN.

Despre Valeriu Gafencu se spune că, presimțindu-și moartea, și-a rugat colegii de celulă să-l îmbrace cu o cămașă albă și să-i fie adusă o lumânare, care să-i fie pregătite pentru ziua de 18 februarie. A mai cerut ca o cruciuliță din argint pe care o avea de la logodnica lui Seta să-i fie pusă în gură, spre a fi recunoscut la dezgropare.

Dar sălbăticia cu care au fost tratați morții acestei închisori mă face să mă îndoiesc că lucrurile, dacă au stat așa, au și rămas așa.

Pușcăriașii de drept comun de la Tîrgu Ocna, puși de ofițerul politic Augustin Șleam să facă îngroparea „politicilor” erau aleși după chipul și asemărea gardienilor lor – numai așa se poate explica disprețul cu care au tratat trupurile tuturor celor morți. Și, după „rânduiala hoților”, firește că aceștia erau căutați și jefuiți de bunurile lor de preț – între care și lucrări dentare din aur, condiții în care cruciulița de argint din legendă n-ar fi avut scăpare.

Pentru identificarea morților, rămâne relevantă numai viitoarea expertiză a ADN-ului victimelor. Doamna Valentina a urcat de câțiva ani la cer, lângă fratele său, dar la începutul acestui an i s-a recoltat o probă ADN Eleonorei, sora mai mică a lui Valeriu Gafencu, acum de 92 de ani, în baza căreia, într-un viitor care rămîne deocamdată incert, se va putea stabili dacă l-am găsit sau nu pe „Sfîntul închisorilor”.

Surorile lui Valeriu Gafencu

În opinia mea (și nu numai a mea, pentru că ei sunt pomeniți deja ca atare în biserici), toți cei 18 morți găsiți până acum la Tîrgu Ocna sunt martiri mărturisitori ai temnițelor comuniste și șed în cer, unde s-au ridicat din mormintele chinului lor de pe urmă, de-a dreapta sfinților.

Călăul care a vrut să fie îngropat printre sfinți

Augustin Șleam a fost, așa cum o arată documentele din arhivele fostei Securități, ofițerul care a răspuns operativ de Spitalul Penitenciar Tîrgu Ocna, în anii ”50.

Securistul a fost protagonistul unei încercări de a introduce și la Tîrgu Ocna „reeducarea” în luna mai a anului 1951, după modelul și cu ajutorul unor deținuți veniți aici de la Pitești, acțiune care a fost zădărnicită de o grevă a deținuților, încurajați și de prezența printre ei a lui Valeriu Gafencu.

După propria-i dorință, cel puțin stranie, Augustin Șleam, care a murit în 1998, a ținut să fie îngropat alături de victimele lui, în cimitirul Bisericii cu hramul „Sfinții Împărați Constantin și Elena”, din strada Crizantemelor. Și la nici zece metri de locul unde erau îngropați deținuții politici morți în Penitenciarul-spital, în cel mai strict secret, sub supravegherea și după ordinele lui. Ce o fi fost în mintea bătrânului securist pensionar Șleam e imposibil de aflat (nu a avut copii) și greu de înțeles: poate că, trăind cu conștiința încărcată, a căutat să-și ispășească vina, însoțindu-i după moarte.

Dacă este așa și nu că s-a gândit să-i păzească pe deținuți și în continuare, e de socotit și aceasta drept o minune.

Ca și în cazurile investigațiilor pe care le-am făcut în cimitirul lagărului de la Periprava sau la Aiud, cunoaștem numele deținuților morți din fișele matricole penitenciare și în cazul celor 73 de la Tîrgu Ocna, din care am găsit până acum 18 – și este sigur că nu vom avea cum să-i găsim pe toți, din cauza îngropării peste ei a „morților tranziției”.

Dacă printre ei se află sau nu și Valeriu Gafencu, „Sfîntul închisorilor”, pentru mine, ca și pentru prietenii mei Gheoghe Petrov, Paul Scrobotă și Horațiu Groza, alături de care i-am dezgropat și scos cu mâinile noastre din morminte pe deținuții bolnavi de tuberculoză, aruncați de-a valma în ele după ce au avut parte în temnița-spital de la Tîrgu Ocna de o lungă și sfâșietoare agonie este mai puțin relevant.

Noi l-am găsit deja: se află în fiecare dintre cei 18 sfinți din cimitirul bisericii de pe strada Crizantemelor.

Inchide