Strategie lansată de Ministerul Justiției: Deținuții pot fi reintegrați social cu ajutorul Bisericii Ortodoxe Române

La finalul semestrului I al anului 2019, în sistemul penitenciar românesc se aflau custodiate aproximativ 20.500 persoane private de libertate. Potrivit datelor statistice, aproximativ 95% dintre aceștia aveau vârste între 18 și 60 de ani – considerați, în principiu, apte de muncă.

Din perspectiva ratei de recidivă, în țara noastră, în prezent, nu există evidențe, tocmai din cauza absenței unui cadru de reglementare a obligațiilor de monitorizare a deținuților eliberați, se arată în Strategia națională de reintegrare socială a persoanelor private de libertate 2020-2024 lansată în dezbatere publică de Ministerul Justiției.

Pe de altă parte, datele gestionate de Administrația Națională a Penitenciarelor arată că ponderea deținuților recidiviști, din populația carcerală generală, a indicat, în ultimii 10 ani, un trend relativ descendent, astfel: 44,82% (2009), 44,93% (2010),45,87% (2011), 45,78% (2012), 45,78% (2013), 43,00% (2014), 40,33% (2015), 38,27% (2016), 38,37% (2017), 38,44% (2018).

FLASH NEWS Presupus asasin rus, arestat în Polonia, după ce ar fi plănuit să ucidă un american de origine ucraineană. Primul astfel de incident pe teritoriu NATO

00:07

NEWS ALERT Persoana care reprezenta interfața proiectului Oxy Residence arestată preventiv pentru 30 de zile. Propunerea față de dezvoltator amânată

23:32

Potrivit unui raport menționat în documentul Ministerului Justiției, au fost semnalate o serie de dificultăți cu care se confruntă deținuții atât în perioada cât se află în penitenciar, cât și atunci când revin în comunitatea din care provin.

Astfel, principalele probleme sunt, după cum urmează:

În perioada detenției:

– insuficienta cunoaștere a mediului socio-familial din care provine persoana privată de libertate (stare civilă, număr copii, situația materială a familiei, relații cu persoanele apropiate, adicții, probleme de comportament, modul în care este perceput de comunitate, etc.) și dificultăți în menținerea legăturii cu mediul de suport;

– lipsa unei certitudini privind nivelul de școlarizare declarat de deținut, în vederea continuării cursurilor în perioada detenției;

– lipsa unei calificări profesionale, care să asigure persoanelor liberate accesul pe piața muncii;

– lipsa respectului față de valorile sociale și potențialul de dezvoltare a unor comportamente infracționale, ce pot avea impact asupra riscului de recidivă;

– slaba implicare a persoanei în procesul de pregătire pentru liberare, respectiv în stabilirea parcursului pe termen scurt și mediu;

– insuficienta informare privind serviciile ce pot fi accesate în perioada post-detenție și instituțiile care pot oferi sprijin;

După eliberare:

– „lipsa actelor de identitate valabile;

– dificultăți privind revenirea în familie și comunitate;

– lipsa unei locuințe/unui adăpost;

– lipsa resurselor financiare/lipsa hranei sau a îmbrăcămintei, după liberare;

– dificultăți privind identificarea unui loc de muncă, în general, sau a unui loc de muncă potrivit calificării dobândite;

– dificultăți privind accesarea serviciilor de sănătate post-liberare, în cazul persoanelor care nu au asigurări de sănătate;

– dificultăți privind continuarea studiilor;

– dificultăți privind accesul pe piața muncii, în contextul existenței cazierului judiciar;

– lipsa de suport din partea comunității”.

Pentru a-i reintegra pe deținuți, au fost semnalate o serie de recomandări, care au fost organizate pe mai multe paliere: la nivelul persoanei din detenție (cu un plan care să cuprindă informații, accesarea serviciilor sociale), la nivel comunitar (construirea unor rețele de voluntari, implicarea organizațiilor religioase, valorificarea centrelor de zi și a centrelor sociale ale Bisericii Ortodoxe Române).

Ponderea, aproximativ egală, dintre urban (52,04%), și rural (47,16%), ca mediu de proveniență a deținuților, indică necesitatea existenței și dezvoltării unor servicii sociale integrate. În această privință, este menționat faptul că 89.57% din deținuți sunt ortodocși și trebuie abordată o strategie specifică.

„Implicarea Bisericii Ortodoxe Române (BOR), alături de reprezentații altor culte religioase recunoscute la nivel național, este relevantă și din perspectiva acțiunilor de diminuare a marginalizării sociale și de sprijinire a persoanelor care au executat pedepse privative de libertate, la întoarcerea în mediul de proveniență. Colaborarea preotului capelan de penitenciar cu parohiile, centrele social-filantropice și mănăstirile ortodoxe, prin valorificarea rețelei de suport social-filantropic a BOR, ar putea contribui semnificativ la susținerea persoanelor aflate în detenție, care urmează să revină în comunitățile de proveniență”, se arată în strategia elaborată de Ministerul Justiției.

În strategie sunt menționate mai multe studii efectuate în ultimii ani, între care și „Etnografia tranzițiilor la deținuți” (Durnescu, 2018), desfășurat în perioada 2016-2018, la Penitenciarul București – Jilava. Acolo este descris procesul de reintegrare, din perspectiva subiectivă a persoanelor private de libertate.

O parte din concluziile analizei, în ceea ce privește perioada post-detenție, arată următoarele probleme care pot influența recidiva:

– deținuții se liberează din penitenciar cu bani puțini (2,6 RON cei din București), fiind minoritari fiind cei care dispun de sume mai mari la momentul liberării, ca urmare a muncii prestate;

– liberările pot avea loc la ore târzii, existând probleme în ceea ce privește ajungerea persoanei eliberate din detenție la domiciliu;

– pentru 95% dintre deținuții implicați în cercetare, statul este „inexistent”, aceștia manifestând neîncredere în raport cu acesta;

– cei mai mulți deținuți se află în stare de precaritate accentuată, mai ales cei de etnie romă;

– puțini deținuți se adresează instituțiilor sau autorităților pentru a-și rezolva diferite probleme sau nu știu cui să se adreseze și cum să procedeze;

– cei mai mulți sunt convinși că vor fi marginalizați și că nu vor avea șanse de angajare;

– puțini sunt cei fără adăpost, însă reprezintă o categorie foarte vulnerabilă;

– lipsa monitorizării deținuților foști consumatori de droguri sau a celor cu boli grave, lipsa cardului de sănătate și imposibilitatea accesării serviciilor medicale.

În ceea ce privește perioada post-detenție Durnescu (2018), stabilește că aceasta poate fi eșalonată, după cum urmează:

– în primele 2-4 săptămâni, deținuții au o mobilitate redusă, fiind preocupați de restabilirea legăturii cu familia și cu refacerea după experiența traumatizantă a detenției;

– după primele 2-4 săptămâni apare dorința de autonomie economică, având șanse de reușită dacă beneficiază de susținerea familiei și a rețelei informale. Autorul precizeză, în cadrul studiiului, că aceștia au la dispoziție două săptămâni să reușească.

În privința locului de muncă, deținuții sunt convinși că sprijinul din partea statului este inexistent, cei mai mulți aleg munca fără forme legale, câștigă foarte puțin (locurile de muncă sunt, de cele mai multe ori, sezoniere), nu au studii și nici acte de identitate, iar o treime dintre aceștia doresc să emigreze.