5 mistere pe care știința nu le poate rezolva

Căscatul este un act reflex motor involuntar, întâlnit atât la oameni, cât și la unele animale. Cercetările arată că reflexul este „contagios”, conform testelor, probabilitatea ca o persoană să caște crește nu numai atunci când observă alți oameni, sau chiar animale, făcând același lucru, dar și dacă citește sau se gândește la această acțiune, informează Mediafax.

Deși oamenii de știință au propus numeroase teorii pentru a explica motivele pentru care căscăm și de ce acest reflex pare să fie „contagios”, niciuna dintre ele nu este unanim acceptată.

JUSTIȚIE 47 de parlamentari și funcționari irakieni, arestați pentru corupție cu o lună înainte ca noul premier irakian să meargă în vizită la Washington DC

19:37

FLASH NEWS Bolojan a fost prezent la inaugurarea unui hotel de 5 stele din Bihor. Premierul nu s-a despărţit nici aici de şeful Cancelariei, Mihai Jurca

19:31

Primele studii indicau faptul că reflexul ar fi un răspuns la nivelul crescut de dioxid de carbon din sânge, atunci când corpul are nevoie de un aport de oxigen, care ar justifica inspirația profundă, sau de eliminarea dioxidului de carbon, printr-o expirație puternică. Experimentele ulterioare au demonstrat însă că mediile cu un nivel scăzut de dioxid de carbon sau administrarea de oxigen subiecților nu influențează nevoia de a căsca.

Cea mai recentă teorie susține că rolul căscatului ar fi termo-reglator. Mai exact, temperatura ridicată, care apare natural în condiții de oboseală, suprasolicitarea sau trecerea dintr-o stare în alta duce la încetinirea proceselor cerebrale. Inspirația puternică, urmată de expirație duce la răcirea creierului și reglarea temperaturii. Totuși, se pare că oamenii cască mai rar în mediile cu temperaturi ridicate, contrar presupunerilor anterioare.

Fantomele sunt menționate într-o formă sau alta încă din timpul vechilor culturi din Mesopotamia sau din vremea Egiptului Antic, dar forma lor cea mai cunoscută astăzi, de spirite îmbrăcate în cearșafuri ori cămăși largi, albe, a fost introdusă abia în secolul al XIX-lea. În prezent, stafiile sunt considerate personaje de ficțiune ori legende urbane, cercetătorii nerecunoscându-le existența. Totuși, 48% dintre americani cred în existența lor, procentul femeilor fiind chiar mai mare, 56%, iar conform unui sondaj realizat de CBS, una din cinci persoane susține că a văzut sau a simțit prezența unei ființe paranormale.

Teoriile propuse de oamenii de știință pentru a explica numărul mare de evenimente de acest gen variază. Unii dau vina pe infrasunete, zgomote care au o frecvență redusă și nu pot fi percepute de urechea umană. Aceastea pot fi emise chiar de furtuni care se apropie ori de aparatele electrocasnice, iar vibrațiile pe care le provoacă dau o stare de disconfort psihic. O altă explicație ar fi că zonele mai reci din clădirile vechi, asociate cu prezența unor spirite, sunt cauzate, de fapt, de curenții de aer, iar unele studii afirmă că halucinațiile vizuale și auditive ar fi urmarea unor intoxicații minore cu monoxid de carbon.

Senzația de déjà vu (n.r. deja văzut, în limba franceză) este un fenomen descris de o puternică senzație că un eveniment sau o experiență care se derulează a mai fost experimentată, în același fel, în trecut, fie că acest lucru s-a întâmplat sau nu. Deși fenomenul a fost studiat intesiv încă de la începutul secolului trecut, oamenii de știință nu au ajuns încă la o concluzie care să explice, fără echivoc, motivele declanșării acestui fenomen. Senzația de déjà vu pare să fie extrem de comună, între 31% și 96% dintre adulți raportând că au trăit-o cel puțin o dată în viață.

Oamenii de știință au încercat să găsească o legătură între bolile psihice și fenomenul de déjà vu și au studiat, în special, pacienții schizofrenici sau pe cei cu tulburări disociative de identitate. Studiile nu au fost însă conclusive, nefiind găsită nicio corelație între problemele psihice și incidența fenomenului. Alte teste au demonstrat că unele tratamente medicamentoase sporesc probabilitatea declanșării senzației de déjà vu, dar substanțele respective nu pot fi singura cauză a fenomenului, care are loc și la persoane care nu urmează niciun fel de tratament. O altă posibilă explicație ar fi că senzația apare la persoane care se află într-un loc sau o situație nouă, care seamănă cu o experiență deja trăită, pe care nu și-o amintesc imediat. Contrastul dintre sentimentul de noutate și cel de familiaritate ar putea să fie cauza fenomenului.

Bigfoot, cunoscut și ca Sasquatch, în America de Nord, Yeren, în China și Mongolia, Yowie, în Australia, ori Yeti, Abominabilul Om al Zăpezilor, în munții Himalaya, este un presupus animal umanoid, biped, mai înalt decât majoritatea oamenilor și acoperit de blană. Existența acestuia nu a fost dovedită, iar oamenii de știință tind să creadă că mitul lui Bigfoot este bazat pe folclor, identificări eronate și farse elaborate. Scepticii spun însă că absența dovezilor nu este neapărat o dovadă a absenței animalului.

Comunitatea științifică nu ia în considerare posibilitatea existenței lui Bigfoot, în principal din cauza lipsei dovezilor care să susțină supraviețuirea unui animal preistoric de asemenea dimensiuni, dar și pentru că majoritatea întâlnirilor raportate s-au petrecut în zone cu un climat temperat și nu la tropice, acolo unde trăiesc celelalte primate. Numărul celor care susțin că au văzut animalul este destul de mare, iar cercetătorilor care exclud posibilitatea existenței acestuia li se cer explicații. Una dintre principalele teorii propuse este că cele mai multe dintre întâlnirile raportate sunt, de fapt, farse. O altă variantă ar fi că oamenii chiar văd o creatură, însă o identifică eronat ca fiind Bigfoot. De obicei sunt confundați cu primata uriașă urșii, câinii sau chiar alți oameni.

Placebo este un medicament sau o substanță inactivă utilizată pentru a-i face plăcere pacientului, ori ca element de control în experimente. Efectul cu același nume constă în îmbunătățirea observabilă care se resimte asupra simptomelor sau a stării de sănătate, care nu se datorează unui tratament real, a cărui eficiență este demonstrată. Concret, dacă un pacient crede cu adevărat în eficiența unui remediu, de multe ori,  acesta va funcționa, deși nu conține nicio substanță activă. Denumirea efectului este derivată din forma de viitor a verbului latin placeo (n.r. a plăcea, în limba latină), având sensul de „voi plăcea”, „voi fi plăcut (cuiva)”.

Oamenii de știință nu se pun de acord nici măcar în legătură cu existența acestuia. Unii dintre ei indică faptul că nu există dovezi clare care să susțină rezultatele efectului, beneficiile aplicându-se unui număr mic de pacienți și, aparent, aleatoriu. Chiar dacă rezultatele nu sunt generale și rata de succes este necunoscută, cercetătorii recunosc faptul că există situații în care medicamentele inactive îmbunătățesc starea de sănătate a indivizilor. Modul în care corpul se vindecă doar prin puterea sugestiei, rămâne, în continuare, un mister.